Fizzè & Dizzi fac ”Manevre autumnale”, chiar dacă...”Tot ce-i distractiv e interzis”

Ar fi vrut să mă ocup în perioada asta de Joel Harrison, chitaristul american din ale căror aprox. 15 ore de muzică pe care le am la dispoziție ar fi trebuit să aleg unul sau două album preferate...dar fără vreun ”feedback” pe care-l propuneam pe Facebook, mi-am dat seama că respectivul rămâne un ilustru necunoscut pentru melomanii din Ro -sau jazzofililor vorbitori de limba română în general - și că subiectul trebuie amânat. Și nici măcar nu e vorba la J.H. de un jazz...ermetic, de o muzică greoaie pentru un nivel mediu de receptare...aș zice ca să dau un exemplu că e una similară cu acel tip de ”fusion” lui Pat Metheny.
...Așa că deocamdată vă propun un pachet mult mai restrâns de 4 albume elvețiene, unul mai rar, valoros și inovativ muzical decât altul, la care dacă ne dorim și mai puține în căutarea ”celui-mai-cel...”, a chintesenței valorice, vom putea alege doar două...sau chiar unul singur, cel mai...autumnal, ca în zicala aceea nostimă cu ”cei 4 evangheliști sunt 3, Luca și Matei...unul dintre ei”. Eu unul pe acesta îl am ca preferat și de fapt tocmai datorită lui am ales subiectul. Dar și al lui "Kulu Hatha Mamnua", expresie arabă care înseamnă ”all that's fun is forbidden/ tot ce-i distractiv e interzis” (!).

* Fizzè (Victor de Bros): ”Kulu Hatha Mamnua” (Les Disques De L'Art Gué/Switzerland, 1986)
* Gilles-Vincent "Dizzi" Rieder (ex-Debile Menthol): ”Manœuvres D' Automne” (Les Disques De L'Art Gué/Switzerland, 1987)
* Fizzè (Victor de Bros)'s ”(The Dawn of) Peeni Waali” (Mensch, 1991)
* Jad Fair and Gilles-Vincent Rieder (Half Japanese): ”Songs From A Haunted House” (2012)

Până să vorbim despre muzică, vă rog să admirați coperțile, mai ales la cele 2 albume-surori și consecutive 1986 & 1987...dintre care cum ziceam preferatul meu cel cu ”manevrele” e adaptat perfect cromatic titlului și sezonului de toamnă:

Fizzè (Victor de Bros) – Kulu Hatha Mamnua (Les Disques De L'Art Gué/Switzerland, 1986)
”RIO/Avant-Prog” Studio Album, released in 1989
Songs / Tracks Listing:

1. Kulu Hatha Mamnua (4:48)
2. Derive (3:49)
3. Tongega (3:18)
4. Cusine (3:02)
5. Adieu (1:58)
6. Nuit Blanche (5:26)
7. Futur Interieur (1:10)
8. Odessa (4:02)
9. Homo Sapionce (3:05)
10. Palgengawoya (2:48)

Line-up / Musicians:

- Fizzè / keyboards, sounds, flute, bass, balafon
- Giles V. Rieder / drums, percussion, hurdy gurdy, sounds, balafon, vocals
- Daniel Brunner / trombone
- Cedric Bovet / sax
- Cedric Vuille / clarinet
- Marie Schwabb / violin
- Anne Lehmann / choir
- Cat Broillet / choir
- Christine Freudiger / choir
- Francoise Borioli / choir
- Irene Lohmann / choir
- Jacqueline Gander / choir

Gilles-Vincent "Dizzi" Rieder*  ‎–  Manœuvres D' Automne
Label: Les Disques De L'Art Gué ‎– LP AGR 002
Format: Vinyl, LP, Album
Country: Switzerland
Released: 1987
Genre: Electronic, Jazz, Rock
Style: Avantgarde

 Tracklist:
A1. La Mort Guette  Composed By – Reider*
             Keyboards – Gilles-Vincent "Dizzi" Rieder*
A2. 500++ (Court Toujours)  Composed By – Reider*, Viennet*
A3. Leopard II    Bass – Victor "Fizzè" de Bros*
            Composed By – Reider*, de Bros*
            Guitar [Guitare Non Formée] – Pepe
A4. Animiste     Composed By – Reider*, de Bros*
            Percussion – Victor "Fizzè" de Bros*
A5. C'Est Loin? (Pour Hideki)    Composed By – Reider*
            Percussion – Victor "Fizzè" de Bros*
            Percussion [Balafon] – Christian Addor, Gilles-Vincent "Dizzi" Rieder*, Olivier Meury
B1. Mer Morte    Composed By – Reider*
B2. Mutation     Composed By – Reider*, de Bros*
B3. Marecage    Composed By – Reider*
            Vocals – Serge "Djodjo" Baudat*
B4. OO Nul     Composed By – Reider*
           Guitar [Guitars] – Gilles-Vincent "Dizzi" Rieder*
  Bonus:
B5. Fais Pas Çi Fais Pas Ça   Composed By – Segalen*, Dutronc*, Lanzmann*
          Guitar [Guitars], Bass – Jean-Maurice Rossel
Credits:
Drums, Percussion, Vocals, Noises – Gilles-Vincent "Dizzi" Rieder*
Guitar [Guitars], Bass [Basses] – Laurent "Lorenz" Viennet*
Keyboards, Noises, Saxophone [Sax] – Victor "Fizzè" de Bros*
Percussion – Serge "Djodjo" Baudat*
Performer [Complotées Par] – Les Animistes

Producer – Fizzè , Mixed By – Dizzi, Fizzè
Notes  Recorded and mixed at Studio Mensch

Pe unul dintre artizanii celor 2 albume -și la general, eminențele cenușii din spatele labels-urilor elvețiene Les Disques De L'Art Gué și respectiv Mensch Records- îl puteți vedea aici:

..iar autobiografia vieții și carierei sale o găsiți evocată cronologic, aici:

http://www.mensch3000.ch/biography.htm

La ”ora” de inspirație magică din perioada 1986-87 a celor 2 LP-uri pepite, Gilles Rieder se prezenta cu experiența solidă a participării ca baterist/vocalist pe cele 2 albume ale avangardistului grup elvețian Débile Menthol, capitol aparte în curentul ‘Rock in Oposition’, ramura Recommended Records (RecRec Music), casa independentă a lui Chris Cutler (bateristul englez din Henry Cow). 

Cei doi nu căutau doar să scoată sounduri noi pe instrumente cunoscute, ci își creau ei înșiși în acea perioadă surse generatoare de așa numite ”found sounds” din ustensile și ”devices”-uri proprii, ceea ce se întâmplă din abundență pe cele 2 albume pe care n-am să le disec evidențiind vreo piesă sau alta, ci o să vi le recomand ”în bloc” și împreună, așa cum apar și în reeditarea pe din 1996 (CD AGR 008 "Kulu / Manoeuvres" (Fizzè/Dizzi) Mensch Records)...Dar voi specifica de ce le consider pe acestea valoric și inovativ peste celelalte două ulterioare, amintite mai sus: datorită dozei puțin prea mari de Reggae și Dub în cazul lui ”Peeni Waali” (cu invitați notorii din branșă, Linton Kwesi Johnson, Lee Perry & Rico Rodriguez)...iar la colaborarea ”Songs From A Haunted House”: centrarea prea mare pe vocea lui Jad Fair, frontman-ul grupului ”underground” american Half Japanese (un capitol aparte de studiat și asimilat totuși...conectat la o familie mai mare din care mai fac parte multe nume care au apărut în anii '80, printre alții și colaboratori de-ai săi: Teenage Fanclub, Yo La Tengo, The Pastels, Steve Shelley (Sonic Youth) sau Daniel Johnston).

Șansele unei mai bune receptări ale celor 2 albume de colecție cresc pentru cei care cunosc -indiferent ediția sau formatul purtător de sunet (casetă audio, LP sau CD)- cel puțin aceste 2 materiale pe care Gilles Rieder cântă efectiv iar Fizzè (aka Victor de Bros) doar ca amic apropiat:

* Débile Menthol: ”Emile Au Jardin Patrologique” (RecRec Music, 1981)

* Débile Menthol: ”Battre Campagne”  (RecRec Music, 1984)

Cu multe aventuri Débile Menthol a concertat prin 1984 și în Ungaria împreună pe afiș cu trupa maghiară Pandora's Box.

Guillaume Perret & the Electric Epic: ”Open Me” (Kakoum Records, 2014)

E și ”epic” și ”electric”, precum spune numele trupei.
Este totodată și deschis (”open”), cum zice și titlul albumului...
S-o luăm metodic:
După ”Guillaume Perret & the Electric Epic” (feat. Médéric Collignon) (Tzadik, 2012), album anterior pe care trupa franceză a saxofonistului s-a pliat pe estetica klezmer și ”radical jewish culture” a lui John Zorn via Tzadik Records, iată formula recidivând recent cu un material și mai interesant: un album de data aceasta apărut sub eticheta casei de discuri proprii cu numele -”Kakoum”- al piesei tensionate cu inflexiuni arabe care deschidea anteriorul album și pe care invitatul Médéric Collignon folosea nu doar cornetul său specific ci urla și cu vocea, aidoma ca întro piesă în cel mai pur stil death/doom metal (!). Despre privilegiul de a face muzică la un label propriu vă mai spuneam și cu alte ocazii: faci exact ceea ce vrei, fără nici o constrângere dinafară. Iar acum asta se întâmplă: libertatea totală de a crea în 8 compoziții originale o muzică reflectând momente clasice de pionierat ale unor majori ca Miles Davis electric, Weather Report sau Magma, printrun mixaj ingenios de ”jazz fusion” cu un ”groove” infecțios electro la limita punk-ului, de rock progresiv și chiar psihedelic. Și totul este inspirat ”împănat” cu efecte, toți membrii 4-tetului participând.

O explorare sonică numită întro cronică ”expediție sonoră fericită și insațiabilă” a saxofonistului parizian originar din orașul Annecy care nu-i ocolește -odată cu target-ul principal al faniîlori amatori de ”fusion”- nici pe cei de rock și de metal, cu riffuri puternice ce interferează cu balade onirice...totul întrun haos emoțional și jubilant, dar unul bine organizat. O piesă are, așa cum trădează și titlul, inspirații etiopiene (”Ethiopic Vertigo”)...în alta o auzim pe vocalista Sir Alice, balada ”Chamo” (nu-i așa că titlul ăsta -chiar cu diferențe- vă duce și pe voi cu gândul la porecla transformată în renume a regretatului Bela Kamocsa...?). Finalul e incandescent precum sugerează și numele ”Massacra”, foarte probabil cu aluzii la tragice evenimente contemporane și închinzând astfel ciclic un album cu o piesă care s-ar fi putut numi foarte potrivit și ”Kakoum, part 2”.
Noul album arată ca o continuare a precedentului, fără Médéric acum dar cu o voce feminină în loc, tot cu o deschidere cu inflexiuni orientale...și tot cu titluri scurte și sugestive, mai ales când e vorba de tensiunile înalte (vezi piesele 03, 05 sau 08). Preferata mea este 02. ”Shoebox”, piesă de o măreție pe care o întâlneam odinioară la grupul Passport a lui Klaus Doldinger, în particular în superba suită ”Ataraxia”: ca un arc înapoi în timp din 2014 în 1978 (vezi videoclipurile).

Songs / Tracks Listing:
         01. Opening (5:17)
         02. Shoebox (9:52)
         03. Brutalum Voluptuous (5:58)  Sir Alice / voice
         04. Irma's Room (7:15)
         05. Mamuth (6:24)
         06. Doors (4:42)
         07. Ponk (6:32)
         08. Coma (1:54)  Monica Vannier / voice
Line-up / Musicians:
- Jim Grandcamp / guitar
- Philippe Bussonnet / bass
- Yoann Serra / drums, sampler
- Guillaume Perret / electric sax
   
Muzica albumului ”Open Me” s-a auzit prima dată la festivalul de la Villette iar lansarea pe disc a avut loc pe 23 septembrie curent. Pe pagina de Facebook a lui Guillaume găsim la ”Genre” și termenul ”Visual” ceea ce înseamnă că se pune accent și pe suportul imagistic în concerte la muzica saxofonistului parizian de 34 de ani. O desfășurare copleșitoare audio/video de forțe cu trupa sa o puteți urmări aici, întro secvență dintrun concert de anul trecut:





...iar mai jos, clipul oficial de pe noul album, întâmplător (sau nu?) chiar la preferata mea ”Shoebox”: e o versiune mai scurtă decât pe album, dar foarte sugestivă în ceea ce privește ”interplay”-ul dintre componenți și relevantă și pentru capitolul efecte ”acoperit” de toți cei patru.
Pentru mine acesta este unul dintre albumele-revelație nu doar ”ale toamnei” ci chiar ”ale anului”...și nu doar la secțiunea ”fusion” ci în jazz la general!

Scott Walker + Sunn O))): ”Soused” (4AD, 2014)

În ianuarie 2013 postam despre albumul lui Scott Walker lansat în decembrie 2012 și aflat atunci în actualitate. Am revizuit și completat postarea:

Scott Walker/Engel și albumul ”anti-Christmas” "Bish Bosch", cu "The Day The "Conducător" Died (An Xmas Song)"

...reactualizarea fiind utilă ca introducere a noului material, unul care are certe șanse la ”albumul anului”. Haideți să vedem și de ce.
Același și totuși diferitul Scott Walker, acum la nici 2 ani distanță de precedentul material discografic, cu un nou album. Deja avem ceva neașteptat: între precedentele trecuseră 11, respectiv 6!...Apoi, intenția de a realiza un album cel puțin la fel de filozofic și spiritual...de data aceasta însă mult mai melodic, nedominat de disonanțele trilogiei anterioare...și deasemenea, avem surpriza colaborării cu un grup de ”avantgarde drone metal”: nimic din cariera de până acum nu trăda vreo empatie cu un astfel de stil/grup (deși lui Scott îi plăcuse albumul trupei din 2009 ”Monoliths + Dimensions”)...Cine știa sau a aflat citind atent postarea despre autor și despre albumul ”Bish Bosch” cred că nu mai e chiar așa surprins: doar e vorba după cum v-ați dat seama de un autor dispus spre riscuri și noi provocări și care gândea despre inedita colaborare așa: ”baza în muzică este drona, un exercițiu reductiv”...”nu i-am întâlnit anterior pe cei din Sun O))) și m-am gândit că dacă nu va ieși și va fi o surpriză urâtă ne vom despărți și vom încerca să o uităm. Dar mi-a plăcut sunetul lor și cum evoluează progresiv și ne-am înțeles perfect în studio de la primele repetiții. A mers foarte bine, băieții ăștia sunt serioși când lucrează și sunt și distractivi”.
Trupa fusese de fapt cea care făcuse primul pas, trimițându-i lui Scott o piesă instrumentală cu rugămintea de a face vocalul pentru ea...Acesta n-a putut pe moment, dar a pătruns parțial în estetica muzicală Sun O))) atent inclusiv la sloganul frecvent de pe albumele lor, “Maximum Volume Yields Maximum Results”...și a realizat că s-ar potrivi o colaborare între vocea sa și sunetul puternic, ”noisy” și primar al lui Stephen O’Malley, Greg Anderson, Attila Csihar plus membru auxiliar Tos Nieuwenhuizen.
Titlul ales ”Soused” -termen arhaic pentru ”asalt”- are bineînțeles și alte sensuri, printre care și ”scufundat în lichid”, fie el chiar și alcool (iar de aici aluziile și trimiterile aferente la beție, dependență, etc). Coperta a fost aleasă în consecință:

Soundul e mai accesibil, piesele ”art rock, baroque pop” marca Walker sunt mult mai puțin complexe compozițional, dar sunt toate melodice mai ales datorită chitarelor și apăsător-atmosferice cu ”moog”-ul omniprezent ”tânguit” pe tonuri joase, bineînțeles conform mesajului din versuri:
01. ”Brando” este un tribut adus regretatului actor Marlon, cu trimiteri sado-masochiste și sexuale la filmele în care personajele interpretate de acesta erau bătute, mai ales ”One-Eyed Jacks” în care obiectul cu care e lovit actorul e un bici din piele de taur. Ca urmare pentru conformitate Scott a apelat la Peter Gamble, un maestru campion în U.K. al lovirii cu biciul -chiar și cu 2 simultan- și care a venit invitat în studio cu 9 asemenea bucăți de colecție din Australia și U.S., unele și de 3 metrii lungime (!).
02. ”Herod 2014” are 12 minute și e de inspirație biblică, sursa fiind ”Salomé” -cu implicitelele sale referințe la necrofilie și incest- a romancierului irlandez Oscar Wilde, pusă pe note întro operă controversată ”ultra-disonantă” de Richard Strauss. Premiera acesteia a avut loc în 1906 la Viena și a plăcut și dezgustat în același timp, (iar ulterior, după scandalul iscat, a fost interzisă de cenzorii imperiali). Regele Iudeii bunicul lui Salomé duce o crudă campanie de pruncucidere iar o mamă încearcă să-și asculdă bebelușul primul născut, tragicul subiect având un corespondent contemporan foarte actual în evenimentele din Orientul Mijlociu (jurnaliștii occidentali decapitați de ISIS, familiile decimate din Fâșia Gaza, etc). Scott Walker a scris însă versurile piesei cu ceva timp înainte...incluzându-l și pe acesta care include numele temutei foste Securități est-germane:
”The goon from the Stasi/ is left far behind them.”
În 03. ”Bull” ideea de bază e o cruciadă împotriva existenței însăși, iar la pronunția în latină a câtorva cuvinte (de ex. “Custodient migremus”) Scott a fost ajutat de fiul de 9 ani al producătorului Pete Walsh, cunoscător la perfecție a limbii și care i-a dictat la telefon...dar pentru a evita orice greșeală, autorul a înregistrat vocea copilului și aceasta apare chiar la începutul piesei.
04. "Fetish"...ne spune chiar despre obiectele fetișizate la propriu, pe care însă autorul ar vrea ca cei ce o ascultă să și le identifice și să și le personalizeze singuri...
...Iar finalul, 05. ‘Lullaby’: este vorba despre o piesă mai veche a lui Scott compusă pentru germanca Ute Lemper și care apare ca bonus-track pe varianta japoneză a albumul ei ”Punishing Kiss” (1999)...un cântec reorchestrat acum având ”întrun sens foarte superficial” subiectul peren al sinuciderii asistate, un cântec de leagăn brutal și înfricoșător despre felul tehnologic al întâmpinării morții și unul ”absurd” în primul rând pentru că e strigat în loc să fie șoptit...
”Nimic nu este autobiografic aici” ține să precizeze Scott Walker întrun interviu, ultima oară când artistul a inserat elemente din propria existență fiind demult, ”probabil prin anii '60”. ”No regrets”...


Compact Disc, Vinyl-LP and digital editions.
Track listing:

"Brando" 8:42
"Herod 2014" 11:59
"Bull" 9:21
"Fetish" 9:08
"Lullaby" 9:22

Personnel:
Greg Anderson (Sunn O)))) – guitar, Moog synthesizer
Stephen O'Malley (Sunn O)))) – guitar, Moog, synthesizer
Scott Walker – Singing, production

Additional personnel:
Peter Walsh – production
Mark Warman - orchestration

http://thequietus.com/articles/16411-scott-walker-interview-sunn-o-soused

SDSS1416+13B (Zercon, A Flagpole Sitter), which not only finds Walker variously referencing subatomic science, Attila the Hun, Buñuel's 1964 film Simon of the Desert, Louis B Meyer and Roman numerals, but singing in his pained baritone about playing "fugues on Jove's spam castanets", a line that seems to come not from history or science or European arthouse cinema, but Roger's Profanisaurus.

”Ediție specială” vs. Rabbit Rabbit Radio, Vol 2

Azi, o postare despre (L') Edition Spéciale, grup francez din anii '70 descoperit de mine abia recent. Îi fac loc aici printre numele de actualitate ale ultimilor ani pentru cele 3 albume din anii 1976-1978, cu o muzică ce ar fi putut foarte bine să trupa să fie subiect și pe celălalt blog în care sunt VicTim(ă) a ”rockului special”.
Cu experiență acumulată și faima dobândită în trupa Triangle de tip ”Canterbury style” cu 3 albume în intervalul 1970 -1973 , chitaristul Martial "Mimi" Lorenzini se asociază cu Ann Ballester (voc & keyb), Josquin Turenne (bass) și Jean-François Bouchet D'Angely (drums) formând Edition Spéciale în 1975.
Triangle a avut momente notabile: debut cu un single ”Elégie à Gabrielle” inspirat dintrun fapt divers real, tragedia sinuciderii unei profesoare îndrăgostită de unul dintre elevi. Sau rivalitatea de tip The Beatles vs. The Rolling Stones din presa vremii cu trupa Les Variations (Triangle fiind considerat un grup ”intelectual”). Pe al 2-lea album apar ca invitați Faton Cahen din Magma și...tânăra speranță la clape Jean-Michel Jarre (!), iar pe al 3-lea și ultimul, violonistul Stéphane Grappelli. Alte surse făceau asociații între Triangle și Ange.
Debutul Edition Spéciale cu "Allée des Tilleuls" primește cronici împărțite, unele făcând comparații flatante cu Return To Forever și Brand X. Un jazz-rock destul de accesibil, fără a fi totuși facil și care avea să devină și mai antrenant și ”groovy” de la al 2-lea album pe care apare nou venitul baterist Alain Gouillard căruia i se detectează, datorită conceptelor ritmice din pasaje foarte complexe, similitudini cu Bill Bruford...în timp ce ”duelurile” vioară-chitară amintesc de Mahavishnu Orchestra a lui John McLaughlin. "Aliquante" și "Horizon Digital" (albumele 2 și 3) capătă astfel, inclusiv prin reeditările de la casa Musea cu bonusuri și repoziționările ulterioare, statutul de excelente albume de ”fusion” francez de clasă mondială. Pe ”Orizont Digital” apare și vibrafonista/percuționistă Mireille Bauer venită din Gong și având conexiuni și cu Magma, alte 2 trupe superbe și nume majore ale prog-rockului de tip Canterbury/Zeuhl/R.I.O. din Franța. Site-ul ”www.progarchives.com” mai recomandă muzica ”Ediției speciale” și fanilor Weather Report, Isotope și Soft Machine (perioada mijlocie). Merită parcurse acolo și reviews-urile câtorva fani, între care și românul Bogdan Olariu (”b_olariu”) care ”vede” albumul al 2-lea drept cel mai valoros, în special primele 3 piese și a 8-a:
01. Vedra (6:35)...02. A La Source Du Rêve (7:45)...03. So Deep Inside (5:45)...08. Camara (9:24) ”Gustibus non disputandum”: mie mi se pare mai închegat ulteriorul "Horizon Digital", cu ”vârfurile” 04. Daisy și 10. Babylone (bonus cu influențe reggae). Cele 5 bonusuri foarte diverse stilistic, apărute în reeditarea de la Musea, sunt înregistrări din 1980 și ar fi trebuit să facă parte dintrun dorit dar nefinalizat album nr. 4, cu 3 componenți noi, între care și vocalistul  Fernand Pena amintind de regretatul David Byron de la Uriah Heep...
Titlul ales de final, pe un album care era ”cântecul de lebădă”, sună trist-ironic: 11. ”Time Will Make It Better”...dar totodată stilistic piesa asta are cel mai mult în comun după părerea mea cu sound-ul iluștrilor britanici Brand X, ”grupul secret al lui Phil Collins”.

Line-up :

- Mimi Lorenzi / guitar, synthesizer, vocals

- Ann Ballester / keyboards, vocals

- Francois Grillot / bass

- Alain Gouillard / drums

- Mireille Bauer / vibes, percussion

Bineînțeles că trupele acestea nu aveau cum să-i scape lui Costin Grigoraș, care se ocupă în trilogia ”Fața văzută și nevăzută a muzicii” de Triangle în vol. 2, capitolul ”Franța- Pop hard-rock”, pag. 330...respectiv de Edition Spéciale, în capitolul ”RIO- Avangardism” vol. 2, pag. 346.

Edition Spéciale înseamnă istorie, revin acum cu postarea de pe Facebook ușor reajustată, despre noul album al Carlei Kihlstedt & comp. (despre primul material și cariera ei anterioară, detalii găsiți tot pe acest blog întro postare de anul trecut):

”SWALLOW ME WHOLE/ Înghite-mă întreagă” este titlul à la Björk al vol.2 ”Rabbit Rabbit Radio” tocmai lansat de duoul Rabbit Rabbit, alias ”iepurii” Carla Kihlstedt & Matthias Bossi...parteneri și pe plan artistic și în viața particulară. Abonaților site-ului lor interactiv ”www.rabbitrabbitradio.com” le este dedicat albumul, celor care în schimbul unei sume modice primesc în format digital în prima zi calendaristică a fiecărei luni, între altele, câte o nouă piesă a cuplului. Când se adună 12 melodii se completează anul, respectiv apare încă un album ”colorat” cu toate ingredientele celor doi multi-instrumentiști (voice, violin, viola, bass harmonica, percussion, keyboard, prepared piano, drums, thunder drum, organ. Fender Rhodes, synths, whistling, etc), asistați de (aproape) al 3-lea membru-”iepure” Jon Evans (guitar, bass, banjo, etc) -poreclit de cei 2 ”unicornul nostru”- și în câteva piese de alți invitați printre care apare și basistul ”crimsonian” Tony Levin (!). 

Dacă aș zice că cei 3 fac un (indie) pop sofisticat și eclectic, antrenant și deloc repetitiv, cu texte inteligent-provocatoare...nu-i așa că referirea la islandeza Björk ar merge și dincolo de titlu?...Parcă chiar și coperta ”dark & scary”, o vedeți aici (și dacă vă place și muzical albumul, priviți puțin în urmă să recuperați și dintre proiectele anterioare ale Carlei):  

Songs / Tracks Listing:

1. Drowning Alice (2:53)
2. Cross the River (3:36)
3. Tiny Invasion (4:05)
4. Swallow me Whole (3:17)
5. My Town (4:04)
6. Inside/Outside (3:59)
7. Steal Away (3:22)
8. Back Home (3:49)
9. This is the House (6:13)
10. Hello Cat Lady (3:50)
11. Nothing to Say (2:29)
12. Before the Sun (4:30)

e

SWALLOW ME WHOLE

In the wind hides a breath.
On the breath lies a word.
On the word rides a song
of superficial glory.
On the glory sits a boy.
In the boy lurks a question.
From the question springs a jury,
signed and sealed and in a hurry.
In the verdict lies a lesson.
In the lesson waits a road.
On the road sits an old man.
From the old man comes a sigh.
On the sigh hides a flicker.
In the flicker alights a bird.
In the bird lies a silver tongue
that swallows all it’s heard.
Remember me to the water.
Remember me to the hills.
Remember me to the outermost house
and the silence of the kill.
Remember me to the swallows.
Remember me to the dawn.
Remember me to the glittering green
and the bulk and heft and the might and
the brawn.

Duoul merge mai departe, lucrând deja la vol. 3 al seriei. Pentru că anul 2014 cei doi l-au numit ”al chitarei”, se vor auzi mai multe asemenea instrumente mânuite de câțiva invitați, în extrasul următor fiind vorba despre ”fabuloasa” Ava Mendoza.
Rabbit Rabbit Radio: ”The Promise” (feat. Ava Mendoza)

Moondog revival...în ”mișcare perpetuă”: Sylvain Rifflet & Jon Irabagon

”Un album care merită o extinsă analiză pe care mi-am propus-o foarte curând aici și/sau pe blog...dacă nu atât pentru protagoniștii în sine, atunci pentru cel care i-a inspirat:
Sylvain Rifflet & Jon Irabagon: ”Perpetual Motion: A Celebration of Moondog” (Jazz Village/Harmonia Mundi, 2014)”
Era o postare de pe Facebook făcută la data de 10 septembrie, imediat după descoperirea acestui tribut Moondog adus la 15 ani de la dispariția sa de americanul Irabagon (alto-sax) și de francezul Rifflet (clar. & tenor-sax) cu grupul său Alphabet. Deși se cunoșteau de aproape 20 de ani, de pe vremea când cântau sporadic împreună întrun ”all-star college band” la un mare parc de distracții american, cei doi chiar dacă au ținut legătura și-au urmat drumuri și cariere separate până la momentul când au devenit două dintre cele mai promițătoare figuri ale jazzului actual din țările lor...Dar în momentul când și-au împărtășit afinitatea comună specială pentru muzica Moondog cu amestecul ei de folk, jazz și influențe stradale, hotărârea de a face proiectul împreună a fost luată și s-a concretizat cu concertul acestui album, înregistrat în premieră la cea de-a 30-a ediție a Banlieues Bleues Jazz Festival din 2013.
”12 dintre cele 14 piese -după cum spunea Sylvain- reconstruiesc pe acest proiect faraonic (CD & DVD) muzica lui Moondog la modul în care muzicienii de jazz reinventează standardele, adaptându-le pentru mine și pentru Jon”. În piesele ”Aska Me”, ”Maybe” și  ”My Tiny Butterfly” apare și corul de elevi și studenți de la colegii și de la un conservator de muzică din Bobigny/Franța...iar restul de 2 piese “ ‘Round Paris” și “From the Jazz Book Extended” sunt compuse de Sylvain în memoria ”legendarului ”nimeni”, Louis Thomas Hardin, alias Moondog, Vikingul gigant cu barba lungă și albă din colțul de stradă de pe Sixth Avenue din New York, unul dintre cei mai fascinanți compozitori ai sec. XX, muzicianul de stradă orb, creator și inventator de instrumente, dirijor învățat de Leonard Bernstein și simfonist autor și interpret timp de aproape 25 de ani a sute de piese minimaliste influențate de Renaștere și cu rădăcini în muzica Pieilor Roșii americane și în ritmurile din zona Caraibe.

1 OASIS   6:02
2 HEAT ON THE HEATER   4:39
3 BIRD’S LAMENT   3:06
4 BLACK HOLE   7:04
5 FROM ONE TO NINE   3:41
6 ‘ROUND PARIS   1:41
7 ASKA ME   2:19
8 FLEUR DE LIS   6:20
9 MAYBE   6:22
10 NERO’S EXPEDITION   1:34
11 MY TINY BUTTERFLY   3:52
12 FROM THE JAZZ BOOK N°2   3:38
13 FROM THE JAZZ BOOK EXTENDED   3:06
14 SANTA FE   3:16

SYLVAIN RIFFLET - tenor saxophone, clarinet, electronics
JON IRABAGON - alto and tenor saxophones
    with: BENJAMIN FLAMENT - percussion and treated metals
            PHIL GORDIANI - guitars
            JOCE MIENNIEL - flutes and MS 20
            EVE RISSER - piano and electric harpsichord

All compositions by Louis Thomas Hardin a.k.a Moondog except “ ‘Round Paris” and “From the jazz book extended” by Sylvain Rifflet.
All arrangements by Sylvain Rifflet.
___________________________________________________________________________________________________
Despre autori:
Sylvain Rifflet (38 ani) are cea mai imporantă realizare de până acum în afară de ”Perpetual Motion” albumul ”Alphabet” (self-released, 2012) care dă și numele trupei sale actuale, unul dintre preferatele mele între albumele de jazz din 2012.
Jon Irabagon (35 ani) este component în cuartetul new-yorkez Mostly Other People Do the Killing (cu 8 albume în ultimii 10 ani) și e anunțat în fruntea unei formule de trio luna viitoare la ediția din acest an a festivalului ”Jazz...and More”/ Sibiu 2014.
Alte referințe și recomandări:
Jon Irabagon's Outright!: ”Unhinged” (IRABBAGAST, 2012)....singurul album cotat cu 5 stele în revista DownBeat, noiembrie 2012!
Jon Irabagon's ”Outright!” (2008)
Jon Irabagon, Hernani Faustino, Gabriel Ferrandini: ”Absolute Zero” [Not Two, 2013]
Mary Halvorson Septet (cu Jon Irabagon): ”Illusionary Sea” [Firehouse 12 Records, 2013]





O cronică a albumului și un alt extras video din proiect puteți citi/viziona aici:
http://www.drame.org/blog/index.php?2014/09/10/2924-moondog-par-rifflet-irabagon

Dintre albumele Moondog, vă recomand pe lângă originalele LP-uri din anii '50-'60 de la casele Prestige și Columbia și pe cele scoase ulterior de casa germană Kopf -mai ales ”H'art Songs” (1978) și ”Elpmas” (1991)- precum și compilația ”Rare Material” -2XCD- (Roof Records, 2006).

VicTim of....BAM (Black American Music)

Așa ar trebui să fie numele acestui blog, conform lui Nicholas Payton: în 2011 când a scos albumul ”Bitches”, trompetistul american de 40 ani a renunțat definitiv la termenul ”jazz” pe care-l considera ”colonialist opresiv”, întro dizertație publică de 15 minute în care și-a definit muzica sa drept BAM (”Black American Music”), element central dintro ”lansare a unei mișcări” mai ample pe care a dezvoltat-o și o susține de atunci și pe blogul său, pe Facebook și pe Twitter. Acest termen șterge în opinia sa granițele dintre R&B, Soul, Hip-Hop și Jazz, genuri detectate în cele peste 15 albume de până acum, incluzând cîteva colaborări. Sau altfel spus, pentru el genurile devin interșanjabile, Spirituals, Gospel, Blues însemnând totodată Jazz, Soul sau Funk. Este o semantică auto-impusă care încă stârnește controverse, dar chiar și adversarii acestei încadrări/mișcări trebuie să recunoască progresele făcute de un muzician care cântă simultan la trompeta ținută întro mână și la clapele Fender Rhodes-ului cu cealaltă -și pasajele nu sunt chiar scurte sau prea rare- iar mai nou găsim în dreptul numelui său și ”vocalist” începând de la ”Bitches”.
Nicholas s-a născut în New Orleans, tatăl său Walter a fost basist de jazz (apare pe standardul ‘Working in the Coal Mine’ a lui Lee Dorsey și a fost membru în Preservation Hall Jazz Band) în timp ce Payton-fiul parcurge un firesc traseu în tradiția unor predecesori trompetiști iluștrii locali, de la Louis Armstrong la Wynton Marsalis. ”Dear Louis” (Verve, 2000) a fost de altfel primul său album tribut și la care apare tot în premieră la tripleta trompetă, clape și voce.
Un muzician care trebuie urmărit progresiv, de la albumele cu un jazz american tipic și comun companiilor discografice majore Verve și Warner Bros din anii '90 & '00, trecând prin mai interesantele albume de la Chesky, Nonesuch și IN+OUT Records (label german) în intervalul aproximativ 2006-2010 și până la recentele materiale de la casele sale proprii BMF și Paytone Records.
Cele mai multe referințe și elogii le primește în ultimii ani odată cu plusul de originalitate, de la prestația de tip ”one man show” de pe ”Bitches” în genul neo-bop, pe care ”joacă” în aproape toate rolurile...chiar dacă -în pofida titlului misogin, cu trimitere desigur la influentul ”Bitches Brew” a lui Miles Davis- pe album apar invitate nu mai puțin de 7 femei, respectiv aproape întreaga secție de suflători și cunoscutele vocaliste din breaslă, Esperanza Spalding și Cassandra Wilson.

Un alt album istoric al lui Miles Davis ”Sketches of Spain” din 1960 (cu Gil Evans aranjor și dirijor) este reluat, remodelat după 53 ani și expus de Payton conform viziunii și sensibilității sale personale, trompetistul având în jurul său acum 19 membrii selectați din Orchestra Simfonică din Basel. Detractorii lui Miles Davis care comentau odinioară de genul ”asta nu e mici muzică simfonică, nici jazz” sau că ”trompeta lui Miles se aude prea puțin” n-ar mai putea să zică aceleași lucruri în 2013, Payton corijând și aceste (așa-zise) ”defecte”: de ex., trompeta sa se aude cam pe 90% din durata suitei.
Pe ”#BAM Live...” tot de anul trecut trioul surprins în selectul club din Washington îl include pe bateristul Lenny White (da, același ilustru veteran de pe "Bitches Brew" / Miles Davis și din Return to Forever-ul lui Chick Corea!). ”Un jazz-rock total în piese ca "The African Tinge" sau "Drad Dog" -scria undeva un jurnalist francez, comentând albumul- ”...improvizații magistrale, o secție ritmică de cel mai înalt nivel și un Nicholas Payton inspirat”.

Alte cronici îl pun alături pe "the champion of BAM” de modernii și în ”trend” Trombone Shorty și Robert Glasper, mai ales după noul album cu iz retro ”Numbers”: ”e ca și cum Payton și grupul acompaniator Butcher Brown Quartet ar fi călătorit în mașina timpului întorcându-se în 1973 și cântând pentru cei curioși față de ce se întâmpla cu 40 de ani în urmă în muzică, cu câte puțin de la Stevie Wonder, Herbie Hancock, Grover Washington Jr., Marvin Gaye sau chiar Jamiroquai în faza incipientă”. Am citat din una dintre cronicile care fac analogii și cu alți artiști, m-aș mai opri însă doar la un singur nume, amintit chiar de Payton întrun interviu: trompetistul Clark Terry -unul dintre idolii săi- și albumul acestuia care a pus o temelie solidă la devenirea sa ca muzician: ”Clark After Dark” (1978). Despre cum l-a întâlnit când avea doar 12 ani pe acesta, dar și despre colaborarea sa cu regretatul basist Ray Brown, despre cum a asimilat și muzica altor muzicieni cu care a fost comparat (de ex. Clifford Brown sau Fats Navarro), ne vorbește în acest recent interviu, aici:
http://revive-music.com/2014/07/22/exclusive-interview-nicholas-paytons-numbers-pt-1/

Nicholas Payton (tr, Fender Rhodes) (& Butcher Brown Quartet) - Numbers (Paytone Records, 2014)
Nicholas Payton - #BAM Live at Bohemian Caverns (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton (with the Sinfonieorchester Basel) - Sketches of Spain (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton - Bitches -2 LP/CD- (IN+OUT Records, 2011)
Nicholas Payton - Into the Blue (Nonesuch Records, 2008)
Nicholas Payton /Bob Belden /Sam Yahel /John Hart /Billy Drummond ‎– Mysterious Shorter (Chesky Records, 2006)
Nicholas Payton - Sonic Trance (Warner Bros, 2003)
Nicholas Payton - Nick@Night (Verve, 2000)






video:
Nicholas Payton Group - Burghausen at 43. Internationale Jazzwoche Burghausen, Wackerhalle, Germany, March 16, 2012
https://www.youtube.com/watch?v=y3xjmQXtBTE#t=13

"Catholic boy: Warren Cuccurullo"

Noul album Warren Cuccurullo & Ustad Sultan Khan: "The Master" (Six Degrees Records, 2014), a apărut recent la 16 ani distanță de la momentul înregistrărilor care au avut loc în 1998 timp de doar 2 zile la studioul din Londra al lui Warren. Este vorba despre o surprinzătoare combinație între ambientalul și electronicul chitarist al regretatului Frank Zappa - ulterior cu stagii consistente de câte 5-6 ani în trupele Missing Persons și Duran Duran- și vocalistul clasic hindus și maestru ("The Master") la tradiționalul sarangi și totodată fost component în Tabla Beat Science alături de Zakir Hussain și Bill Laswell. Ustad Sultan Khan ne-a părăsit între timp în 2011, la 71 de ani.

http://worldmusiccentral.org/2014/07/26/warren-cuccurullo-and-ustad-sultan-khans-extraordinary-collaboration/

Albumul m-a condus la rememorarea altor câtorva albume solo sau colaborări ale celor doi, în cazul lui Warren Cuccurullo cele din anii '90 - '00. Între care vă recomand două, pe dominant acusticul "Road Rage "(1998) și mai ales pe w@r.ren.CUCc.u.ruLLO: " th@n.ks 2: / Fr @ nk ", adică întro scriere mai puțin criptată, Warren Cucurullo: "Thanks 2 (to) Frank" (recorded 1994, released Imago, 1996).
Acesta din urmă, așa cum sugerează titlul, un tribut adus desigur mentorului său și a altor numeroși muzicieni -mai ales chitariști- "papa Frank", la scurt timp de la decesul acestuia din decembrie 1993. Era de fapt chiar debutul instrumental mai mult decât promițător al chitaristului, cu Vinnie Colaiuta la tobe și Pino Palladino la bas, printre alții. Favorabil primit în general, unele cronici -de ex. cea din revista Guitar World- l-au plasat imediat pe autor chiar alături de iluștrii Steve Vai, Joe Satriani sau Alex Van Halen (!)

...Pentru mine povestea lui Cuccurullo începea cu opera rock din 1979 ”Joe's Garage -act I, II & III- ”, capitol de neocolit pentru orice zappafil începător, mediu sau avansat. Acolo am auzit prima dată acest nume cu o rezonanță oarecum hazlie, în piesa ”Catholic Girls”, o critică a Bisericii Catolice satirizând ”ipocrizia mitului bunei fete catolice” la imaginarul party din ”Social Club”, supervizat de Frank -aka Joe, aka ”Central Scrutinizer” (un fel de ”Big Brother”). E clubul unde, după o slujbă C.Y.O. (tânără organizație catolică), are loc o conversație între Father Riley și enoriași de-ai săi: Mary -prietena lui Joe și una dintre ”fetele catolice” de încredere, interpretată cu vocea ei senzuală de Dale Bozzio- e pusă să aleagă dintre ”catholic boys”, adică băieții ei preferați...între care îi numește chiar cu numele lor reale pe Warren Cuccurullo și Vinnie Colaiuta! Bineînțeles că și reciproca e valabilă, Warren alegându-și și el ”fetele catolice” preferate de acolo...doar că acestea erau fictivele ”Carmenita Scarfone” și ”Toni Carbone”. Warren Cuccurullo și Ed Mann mai interpretează și rolul ”Sy Borg” în ”piesa” ”Garajul lui Joe”, totuși realitatea completa sau chiar depășea pe alocuri ficțiunea lui Zappa, ea însăși ”împănată” cum am arătat, cu date reale: Dale devine cu-adevărat soția bateristului Terry Bozzio (care în operă nu prea bate tobele ci doar interpretează personajul Bald-Headed John și-l imită în piesa-tribut "Dong Work For Yuda" pe bodyguardul lui Zappa, John Smothers!...) și ulterior vocea principală din trupa Missing Persons unde-l va avea coleg pe Warren. 
Până atunci însă ”Joe's Garage” cu ale sale multiple ținte critice atinse cu sarcasm și umor dar și solid susținute muzical, se dovedise rampa de lansare atât a chitaristului Warren cât și a tobarului Vinnie Colaiuta, numit ”cel mai avansat și tehnic baterist” de către revista Modern Drummer, și aici pe ”Joe s Garage” cu ”una dintre cei mai mari performanțe la tobe din top 25 din toate timpurile”.
Sunt doar câteva date premergătoare albumului tribut la care revin acum după această lungă acoladă la care am apelat ca să înțelegeți ce important fusese best-seller-ul și ”bona fide masterpiece Joe's Garage”. Același superlativ ”capodoperă” aveam să-l întâlnesc și în cronici care se referă la debutul solo
w@r.ren.CUCc.u.ruLLO: " th@n.ks 2: / Fr @ nk "
released Imago Records, 26 Mar 1996

Coperta din carton a albumului (în spirit ecologist) a fost inspirată de Neil Young iar cele 11 piese -deși e vorba de un album-tribut Zappa- îi aparțin exclusiv lui Warren:

Track List:

1. The Canarsie Daiquiri
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
2. Orgasmatron (originally titled "Retro Harmonix")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
3. Ass Man (originally titled "The Next Page")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs) 
4. Jam Man Jam
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
5. Hey Zawinul (originally titled "Hey Joe") 
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino, tabla: Talvin Singh)
6. The Galactic Ballerina
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino) 
7. Low Speed Chase (originally titled "Break It Up")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
8. Indian Time Zones
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
9. Tardinha
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
10. The Spider
(drums: Vinnie Colaiuta, Chapman stick bass: Nick Beggs)
11. Thanks To Frank
(drums: Jerry Cuccurullo, bass: Nick Beggs, recorded live, July 7, 1994, 2:30 AM, Stone Pony, NJ)

Written-By, Arranged By, Producer, Guitar – Warren Cuccurullo 
Notes: There are no overdubs on this record
All tracks recorded live in Studio B Metropolis on August 20th & 28th 1994, except ”Thanks To Frank”. 
Albumul de rock instrumental debordând de energie, este captivant și destul de diversificat, cu trimiteri la invenția erotico-S.F. a regizorului actor Woody Allen (02. ”Orgasmatron”)...la claviaturistul austriac Joe Zawinul, prin inflexiunile indiene ce anticipau colaborarea cu ”The Master” Ustad Sultan Khan (din piesa 05. ”Hey Zawinul”)...sau cu splendida baladă-tribut și totodată temă-titlu de la final (11. ”Thanks To Frank”). 
Și cu alte câteva dovezi certe că W.C. era contemporan în 1994 nu doar cu cei 3 chitariști amintiți de Guitar World, dar și cu Randy Bachman sau Jeff Beck. ”Piesele sunt un mix de precizie și pasiune”, se scria undeva.
Numele lui Cuccurullo mai apare în cîteva titluri de albume din vasta discografie Frank Zappa, chiar fără participarea acestuia, în seriile de ”Rarities, Oddities, Outtakes & Bootlegs” și ”Assorted Live Collections”, de ex. Frank Zappa: ”Cuccurullo Brillo Brullo”
 Seagull Records   Format: 2 × CD, Unofficial Release   Country: Italy   Released: Jun 1993





Se poate asculta și în întregime albumul, aici:

https://www.youtube.com/watch?v=EcBdMr6FBUc

Mai cunosc și vă mai recomand:
* Warren Cuccurullo: ”Machine Language” (1997)...album electronic-ambiental, total diferit de restul celor pomenite aici.
* Warren Cuccurullo: ”Roadrage” (live) (Not On Label, 1998)...pe care îl veți întâlni și ca ”Road Rage”, conform piesei-titlu de deschidere inspirată din blues. 
Succede și completează "Thanks 2 Frank", cu piese cântate dominant acustic în shows-urile sale solo din 1994-96, incluzând 2 covers-uri Zappa ("Transylvania Boogie" și "Willie The Pimp") și unul Duran Duran, "Ordinary World".
Warren este cel mai mulțumit însă de live solo acustica "Suddenly Spring" de pe acest album, interpretată pentru VH-1 din Londra: ”Este cea mai emoționantă, pasională și plină de spirit cântare la chitară pe care eu am făcut-o. N-ați mai auzit așa ceva. Sună ca și cum ar fi fost înregistrată întrun studio”.