„Eyolf Dale” (nor.) = „Wolf Valley” (eng.) = „Valea Lupului” (rom.)....cu ajutor de la „Marele Jono”

Titlul postării e din start o idee pentru ca pe muzicianul norvegian să-l regăsim dacă „se vor alinia astrele” pe afișul viitoarelor ediții XX...+ (cât mai multe), Gărâna Jazz Festival. De ce tocmai pe el (?), dincolo de coincidența trilingvă formidabilă de nume:
Are 31 ani împliniți pe 5 martie, e pianist...și, precum proverbul neaoș despre „cucul care-și cântă numele”, este în actualitate cu noul:
* Eyolf Dale: „Wolf Valley” (Edition, 2016)
Nu-i vorba de vreun debut solo ca lider decât în cazul casei de discuri (cu specificația că Eyolf Dale apare și anul trecut pe un album la Edition Records, dar atunci era doar ca invitat al tubistului Daniel Herskedal pe al său „Slow Eastbound Train”)...pentru că E.D. are deja mai multe premii, 7 distincții sau nominalizări începând din 2008, încă 2 albume solo și vreo 5 cu duoul Albatrosh (cu André Roligheten: t-sax & clarinete), din care eu cunosc mai mult sau mai puțin 4:
* Albatrosh: „Seagull Island” (Inner Ear, 2009)
* Albatrosh: „Yonkers” (Rune Grammofon, 2011)
* Trondheim Jazz Orchestra & Albatrosh: „Tree House” (MNJ Records, 2014)
* Albatrosh: „Night Owl” (Rune Grammofon, 2014)
Îl mai recomandă și rolurile secundare din colaborări, vreo 12 conform Wikipedia, din care mai știu în afară de albumul tubistului Herskedal și excelentul album:
* Jono El Grande (Jon Andreas Håtun): „Neo Dada” (Rune Grammofon, 2009)
Facem un popas aici, că merită: avem un album eclectic și cu-adevărat „neo dadaist” (că doar aleatorismul poate avea și un sensuri bune, vizual, auditiv sau multi media) al celui denumit undeva în presa muzicală „Captain Beefheart norvegian”, chitarist autodidact, vocalist, claviaturist, compozitor și totodată dirijor de grup, Jono El Grande -acum de 43 ani- fiind de fapt un zappafil convins din fragedă tinerețe, cu un mixaj de prog/art rock avangardist pigmentat neașteptat de momente cu fler distractiv-carnavalesc, incluzând solouri extinse, costumații și măști extravagante, porecle pentru muzicieni, etc (vezi un recent show complet mai jos, via YouTube)...și, ca fapt divers, „Marele Jono” mai este și unul dintre idoli pentrul Leah Isadora Behn, fiica Prințesei Märtha Louise a Norvegiei. Dacă n-o să ajung să-l tratez întro postare separată, vă mai recomand separat încă 2 albume ale acestuia, „Phantom Stimulance”, (Rune Grammofon, 2010) -cu 11 piese dominant instrumentale dense, diverse și scurte, majoritatea sub 4 min.- și, respectiv, mai elaboratul și mai noul „Melody Of A Muddled Mason” (Rune Grammofon, 2015)...de care parcă mi se pare totuși că m-am ocupat întro postare anterioară (zic eu abia acum, revăzându-i coperta). Jono e un obișnuit în ultimii ani al concertelor-tribut sau la Zappanale, Zappa festivaluri periodice care-au apărut și în State și în Europa.

Întorcându-ne la Eyolf/Lupul -pianistul, să-i mai amintesc și studiile de pian și compoziție între 2005-2009 cu Jon Balke, Misha Alperin și cu pictorul britanic și compozitorul Bjørn Kruse, plus postura sa actuală de profesor asociat el însuși în materie de jazz la Norwegian Academy of Music din Oslo. A cântat până acum în multe țări din Statele Unite până în China, incluzând Polonia și Estonia....ultimele două alese dintro lungă listă așa, ca să ajungem mai aproape Balcani și de ideea de a-l vedea/asculta pentru prima oară în Ro...și dacă tot va fi să fie, unde altundeva mai potrivit poate avea loc eventul solo sau cu Albatrosh al lui Eyolf Dale, decât (ca) „la mama lui acasă”, în...„Valea Lupului” de la Gărâna, pe puntea imaginară care leagă tot mai strâns jazzul actual nordic de Munții Banatului!
Despre albumul cel nou, știm deja că dacă-i un produs Edition Records se potrivește eticheta „jazz cameral”, cu nuanțe diverse de la piesă la piesă, cum găsim în recenzia de pe www.allaboutjazz.com: Miles Davis, faza „Birth Of The Cool”, Carla Bley, Michael Gibbs (Orchestra), George Russell.

https://www.allaboutjazz.com/wolf-valley-eyolf-dale-edition-records-review-by-roger-farbey.php

Grupul e numeros, extensie până la octet a duoului Albatrosh -sau, dacă vreți, un fel de Trondheim Jazz Orchestra mai mică- augmentat cu trompetă (Hayden Powell), trombon (Kristoffer Kompen), vibrafon (Rob Waring), vioară (Adrian Løseth Waade), bas (Per Zanussi) și tobe (Gard Nilssen), ...între care-i recunoaștem pe câțiva mai vechi colaboratori de-ai pianistului. Compozițional, flerul melodic de big-band clasic e descriptiv-peisagistic în general, cum sugerează și titlurile pieselor (01. „Furet/Forest”, 05. „Sideways”, 07. „The Creek”, 08/09. „Silent Walk/”The Walk”), dar și coperta inspiratoare, pretabilă și ea până la identificare cu vreo imagine hibernală din zona cărășeană a Semenicului.
Aș mai adăuga numelor lui Roger Farbey -ca analogie stilistică și de „sound”- pe Maria Schneider Orchestra, gândindu-mă la foarte bunele plasări ale acesteia în clasamentele anuale ale ultimei perioade (de ex. cu albumul „The Thompson Fields”, ArtistShare, 2015)....ceea ce s-ar putea întâmpla, folosind același „cântar”, și cu „Valea Lupului” în 2016, cu nimic mai prejos din orice punct de vedere am compara cele 2 albume.

Având la îndemână și albumul mai vechi Jono El Grande (& The Luxury Band): „Fevergreens” (Rune Grammofon, 2003), citesc și cronica de pe www.allmusic.com unde se fac analogii cu același Frank Zappa (big-band) și perioada „The Grand Wazoo” și „Waka/Jawaka”, plus o doză adăugată de norvegieni de „tropicalia” cubanezo/sud-americană. Ascult albumul și n-am aproape deloc senzația respectivă, mai curând aș asocia muzica de aici cu „avant-prog/chamber-rock/R.I.O.”-ul o idee mai „light” al unor Univers Zero sau Art Zoyd. Însă recunosc că mi-a plăcut finalul recenziei: „una dintre marile surprize ale anului 2003, acest album merită cea mai înaltă recomandare pentru oricine îndrăgește muzica serioasă care nu se ia (ea însăși, muzica) în serios”.

”Personnel:
- Jono El Grande - guitars & vocals
- Neo Dada - vocals
....
- Max Lammers - driving and delicate percussion
....
- Aisha Fretox - in bed at the hotel”

Zhongyu & Moraine (X 3), plus Dennis Rea solo...sau cum am ”împușcat cu un glonte mai mulți iepuri” de la MoonJune Records?

Am ”ochit” spre noul album:
* Zhongyu (Jon Davis): “Zhongyu” (Is Chinese for “Finally”) (MoonJune, 2016)...."jazz, prog-rock, world"
...și am nimerit cu același glonte cel puțin încă 3 ”trofee”:
* MORAINE: ”Manifest DeNsity” (MoonJune, 2009)
* MORAINE: ”Metamorphic Rock” -live- (MoonJune, 2011)
* MORAINE: ”Groundswell” (MoonJune, 2014)

...și nu-i prima dată când ”vânătoarea” e așa fructuoasă: cine-i curios, răbdător și insistent în căutările urmărind un anume ”fir roșu” e mai mereu răsplătit astfel, cu puțin noroc via Internet. În cazul de față punctul meu de plecare a fost casa de discuri a producătorului, managerului și promotorului Leonardo Pavkovic (emigrat din Bosnia în 1983), aproape o garanție în sine ținând cont de standardele înalte de calitate ale label-ului new-yorkez care există din 2001 și al cărui logo este continua ”explorare a granițelor jazzului, rockului, avangardei și necunoscutului”, cu tentacule întinse acoperind ca distribuție și părți din Europa de Est: Slovenia, Polonia, Turcia, Croația, Serbia...fără România, din păcate...(conform ”http://moonjune.com/about-us/”).
Mai ales acel provocator ”Unknown” de final al logo-ului mi-a îmbogățit colecția în ultimii 5-6 ani cu o duzină de albume din care cel puțin vreo 10 au ca element comun Indonezia (!), ca țară de origine a mai multor trupe/muzicieni, mai ales chitariști. Și-atunci, cineva s-ar putea întreba de ce-aș mai dori încă un nume asiatic care vine cam tot de pe-acolo din zonă, mai ales că spectrul muzical simplist definit ca ”fusion”, deja bine ”acoperit” de atâtea albume, e greu de presupus că ar aduce ceva nou și interesant?...Ei bine, am realizat din start că nu-l știam deloc pe liderul Jon Davis. Nu-i vorba de frontman-ul omonim al trupei Korn, nici de pianistul de jazz mai convențional, ci de compozitorul și ”stick player”-ul din Seattle care de peste 4 decade e implicat în muzică de genuri diverse, de la ”cover bands”-uri de rock clasic și punk până la experimente electronice. Alte date de ”input” privitoare la  Zhongyu/Jon Davis sunt la fel de incitante: 3 ani de rezidență la Beijing l-au inspirat pentru acest proiect care avea să combine cel puțin 4 domenii: Rock in Opposition (Univers Zero, Present), rock progresiv (King Crimson), jazz (Miles Davis din era electrică și compozitorul George Russell) și muzica asiatică, în căutarea balansului între extreme: compoziție versus improvizație, serenitate vs. haos, armonie vs. disonanță, complexitate vs. simplitate, acustic vs. electric. Contraste și schepsisuri găsim și în imaginea picturii de pe copertă și întro serie de titluri de piese (ex. ”Wanderland Wonderlust”), iar numele formulei/albumului eponim vine din chineza mandarină și înseamnă ”finally”, rezultat în momentul când, convocând pe 3 dintre membrii grupului MORAINE plus un baterist de jazz venit din Dissonati, Jon Davis a încropit ”în sfârșit” o trupă care să-i cânte muzica personală și pe care putea s-o considere a sa proprie:
- Jon Davis: Chapman Stick, guzheng, Mellotron, ARP 2600
- Dennis Rea: electric guitar, resonator guitar
- Alicia DeJoie: electric violin
- James/Jim DeJoie: baritone saxophone, flute, bass clarinet
- Randy Doak: drums, percussion
plus special guest:
- Daniel Barry: trumpet (in MBBL)

Mai participă la proiect și co-producătorul și inginerul celebru în breaslă, Steve Fisk (Sub Pop, SST, K Records) pentru a cizela un album original îndelung elaborat cu momente în care guzheng-ul -țitera tradițională chinezească- e trecută printr-un sintetizator modulat sau clarinetul bas e condus printro pedală de chitară ”wah-wah”. Așa încât expresii întâlnite în recenzii gen ”forward thinking”, ”multi-faceted progressive music” sau ”pushing boundaries album” rezultă firesc pentru sunetele neașteptate dintr-un ”Tunel de la capătul luminii”, din ”Camere de tortură ale comerțului” cu ”Păr de pisică peste tot” și unde ”Toată mâncarea provine din China” (ca să mă folosesc doar de 4 dintre titlurile ironice sau cu tâlc). Și dacă eticheta ”rock (neo) psihedelic” am întâlnit-o în multe cronici la muzici din ultimii ani care ofereau mult mai puțin, în acest caz la Zhongyu vă asigur că ea CHIAR se poate adăuga adecvat, fără a eclata și fără nicio exagerare!

http://progressiverockcentral.com/2016/07/06/jon-davis-musical-visions/

"Saving progressive music from clichés since 2005" declamau cei din trupa MORAINE (grup tot din Seattle) deciși să evite clișeele genului. Par să fi reușit asta încă de pe debutul ”Manifest DeNsity / Densitate Manifest” (2009), titlu parcă prea asemănător cu ”Manifest Destiny” (1996) -albumul de studio de final al trupei Brand X-, ca să nu ne imaginăm că originalii britanici ar fi putut fi dintre inspiratorii americanilor, pe lângă bornele valabile deja amintite și la Zhongyu...sau că amestecul de Jazz și Oriental tipic de la Mahavishnu Orchestra le-ar fi putut fi străin. ”Densitatea manifest” la MORAINE la care participase inițial cello-istul  Ruth Davidson e asigurată mai recent de cuplul James (saxofoane, flaut, efecte) & Alicia DeJoie (fostă ”Allen”, la vioară electrică și ocazional chitară), dar în principal de chitaristul Dennis Rea, școlit în muzica din China și Taiwan și inspirat, printre altele, de surse folclorice și de jazz-rock-ul unor majori ca Terje Rypdal sau John Abercrombie. ”Abordarea intensă și ușor deconstructivistă a jazzului și ”fusion”-ului duce la extensii certe spre un teren avant/experimental” -spune o cronică de pe ”www.progarchives.com”- ”la un album deopotrivă de durată fără pauze, jubilant și complex, abstract, proaspăt, împlinit”. E foarte interesant cum pe ”live”-ul de la NEARFest trupa cu ceva schimbări în componență interferează piese de pe debut cu teme de pe albumul solo foarte ”chinezesc” a lui Dennis Rea: ”Views From Chicheng Precipice” (MoonJune, 2010)...iar mai noul ”Groundswell” de studio, cu elaboratele sale ”In That Distant Place”, ”Waylaid” sau ”Spiritual Gatecrasher”...și finalizat de majestoasa "The Okanogan Lobe", ține standardele tot acolo sus, cu un Dennis Rea preocupat acum mai puțin de chitară -deși apare scrisă ca prim instrument!- și mai mult cu melotronul și alte ”intervenții electronice”:

- AliciaDeJoie: electric violin
- James DeJoie: baritone saxophone, flute
- Kevin Millard: NS stick bass
- Dennis Rea: guitar, electronic interventions, Mellotron
- Tom Zgonc: drums
Câteva cronici la ”Groundswell”, aici:  http://www.progarchives.com/album.asp?id=46641

Hector Zazou, Earthstar, Richard Pinhas, King Crimson, Ministry, Pearl Jam...fac parte din lista bogată de colaborări ale lui Dennis Rea, cu care mi-am mai propus să caut, între multe altele și eponimul album relativ recent cu formula de 5-tet a basistului Ryan Berg:
* Iron Kim Style: ”Iron Kim Style” (MoonJune, 2010)
...sau, pentru a-l cunoaște din faze mai timpurii, dintre albumele ambientale cu Earthstar (1978-1982) sau cu LAND (1995-2011), grupul lui Jeff Greinke...alte mici universuri sonore ale unor muzicieni interesanți cu ramificații fascinante care merită o abordare separată.
Varianta ”live” la ”Warszawa” e un tribut adus de MORAINE lui David Bowie după moartea acestuia pe 10 ianuarie 2016...

În loc de „De la Charlie Parker la Barry Guy”, „the one & only” Linda Sharrock (69)!

Problema unor expresii nu rareori întâlnite prin recenzii gen „one of free jazz’s most important icons" sau „one of the giants of avant-garde music” adresate celor care se consideră „connoisseurs" de jazz din România e că aproape nici nu merită traduse doar pentru „o mână” de oameni interesați, din păcate...Mă refer la micul grup răzleț care nu s-a mulțumit să-și facă educația muzicală în tinerețe doar din emisiunile radio și TV cu frecvențe naționale, atâtea câte au existat, ale unor Florian Lungu, M. Godoroja, A. Șipa...care a citit cu-atenție și curiozitate cărțile lui Virgil Mihaiu și enciclopedia lui Adrian Andrieș (părțile care punctează fenomenul „free”)...celor care după deschiderea culturală din 1990 au sesizat ce se întâmplă în EU până inclusiv în Ungaria și Serbia în acest areal -dar mai ales până în Austria, Slovenia sau Polonia-...care poate au recepționat din sutele de ore de emisiuni cu jazz ale subsemnatului de la fostele radiouri locale Analog și Campus (perioada Marius Giura) ori la actualul West City Radio 88,8 MHz (intervalul 2006-2010)...celor care citesc cât-de-cât regulat acest blog inițiat de circa 5 ani și au fost la curent și cu eforturile lui Mircea Streit/Sibiu (festivalurile din octombrie), ale asociației culturale JADD -„vizibilă" mai ales prin concertele de la clubul „Control”/București- și mai nou ale lui George Staicu via „www.muzicadevest.ro” și concertele de la Moszkva Kávézó/Oradea. Cam asta-i mica arie de adresabilitate unde riscul e cel mai mic ca termenii „free jazz” sau „free improvisation", fațete întrepătrunse ale jazzului, să nu fie persiflate sau neglijate. La care se adaugă de ultim moment un util compendiu preferențial gen „all time favourites" realizat și împrumutat mie de vechiul amic sătmărean împătimit de jazz, domnul Horațiu Cădariu cu care de peste 2 decade tot am schimbat impresii întro permanentă extensie a căutărilor și analizelor noastre stimulate și de amici melomani emigrați în Vest (de exemplu despre inovațiile „indo (fusion)" și „spiritual jazz" din anii '50 & '60 ale alto-saxofonistului jamaican expatriat în U.K., Joe Harriott).
Nu-i uit nici pe cei câțiva muzicieni români din generații diverse -saxofoniști și pianiști, în principal- care, mai ales datorită perioadelor de stagiu prin țări occidentale, au luat contact și s-au lăsat pătrunși de acest curent în muzica lor, cu micul lor cerc de fani cu tot. Cum însă toată această lungă introducere de azi e pentru o vocalistă, mi-ar fi făcut plăcere să remarc și voci din Ro sau chiar din Timișoara, dar din păcate n-am prea găsit, apropo de idiomul acesta deseori inclus și în mai generalul termen „experimental”...chiar dimpotrivă, anumiți germeni detectați cândva, odată cu trecerea timpului și eventualele școli absolvite (de ex. fosta clasă de jazz de la facultatea Tibiscus), am constatat că s-au estompat sau au dispărut cu desăvârșire la unii instrumentiști și vocaliste care promiteau pe tărâmul inovației și improvizației libere, preferând bluesul și jazzul în forme mult mai tradiționale. Prin „nu așa ceva ni se cere, nu asta cântăm” se poate închide simplist cercul vicios ca scuză afișată de cei/cele care n-au înțeles nici după un sfert de veac că acolo unde nu „se există", un public trebuie cu răbdare mai întâi format...pentru că altfel, a lăsa asta exclusiv la liberul arbitru, în general în sarcina vastului și generosului Internet, e o armă cu 2 tăișuri în care criteriile de discernământ valorice operează cu greu în crearea de preferințe noi dacă n-ai un fundament, o minimală cunoaștere a pionierilor Albert Ayler, Cecil Taylor, Anthony Braxton, Pharoah Sanders, Sun Ra, Charles Mingus (parțial), Ornette Coleman, grupul AACM (Chicago)...Sau, chiar dacă știi câte ceva inițiatic, să ignori „încremenit în proiect” că lucrurile n-au rămas în anii '60-'70 ci s-au perpetuat și se dezvoltă și reinventează continuu de-atunci printro miriadă de case de discuri și festivaluri orientate astfel stilistic. Sunt câteva care mai reușesc sporadic unele lucruri și pe la noi, dar nu pot să nu observ că și la mica-mare comunitate lent dar sigur creată a fanilor celui mai mare festival „open” est-european de la Gărâna, „calată” mai ales pe artiștii deja aleși și aduși de Marius Giura, lipsește o anume deschidere spre orizonturi neexplorate la noi dar demult implementate pe la alții care să conducă pe mai mulți decât o mână de oameni din Ro/Timișoara -doar circa 10-15 în ultimii 12-13 ani, aproape aceeași!- spre vecinătăți deja cu tradiție în astfel de muzici rarissim auzite pe plaiurile mioritice: vaporul budapestan A 38, germanul Moers, austriecele „Music Unlimited”/ Wels , Saalfelden sau „Konfrontationen”/ Nickelsdorf, Cerkno sau Ljubljana în Slovenia...

* Charlie Parker: „Unheard Bird: The Unissued Takes" -2 CD- (Verve, 2016)
* Håkon Kornstad: „Tenor Battle" (Jazzland, 2015)...."opera meets Scandinavian jazz"
* LUME [Lisbon Underground Music Ensemble]: „Xabregas 10" -live- (Clean Feed, 2016)
* Defibrillator & Peter Brötzmann: „Conversations About Not Eating Meat" (Border Of Silence, 2016)

* The New Monuments: „Long Pig" (rec. 2012, rel. Bocian Records/Poland, 2015)
....C. Spencer Yeh: vln & electronics, Ben Hall: trap set & Don Dietrich: sax and electronics

* The Rempis Percussion Quartet: „Cash and Carry" (Aerophonic, 2015)

* Joe Lovano Quartet (feat. Hank Jones, with George Mraz & Lewis Nash): „Classic! (Live At Newport)" (Blue Note, 2016)

* Nels Cline (gtr): „Lovers" -2 CD- (Blue Note, 2016)....arranged & conducted by Michael Leonhart

* Denny Zeitlin solo piano: „Early Wayne: Explorations of Classic Wayne Shorter Compositions" (Sunnyside, 2016)
* Levin Minnemann Rudess: „From the Law Offices of…" [Deluxe Edition] (2016)
* Barry Guy Blue Shroud Band / Small Formations: „Tensegrity" -4 CD- (Not Two Records, 2016)
....Recorded: November 18 & 19 & 20, 2014 at the Alchemia Club, Krakow

Setul de mai sus, cu confirmări și câteva surprize (vocea tenor a lui Håkon Kornstad, Big Band-ul extins „post-swing”, vechi vis devenit realitate a chitaristului Neils Cline) era inițial pregătit pentru ce aveam de gând. Îi face acest set loc însă cu reverență uneia și aceeași surprinzătoare și „renăscută” Linda Sharrock! Născută în 1947 Linda Chambers la Philadelphia, fosta soție a regretatului chitarist Sonny Sharrock (1940-1994) a împlinit pe 2 august 69 ani. Debutul și-l făcea în urmă cu 40-45 ani când cuplul Sonny & Linda (sau „Lynda") apărea ca o replică jazzistică a duoului pop deja stelar Sonny & Cher prin cele 3 albume/LPuri „clasice” (unii le consideră chiar „pivotale”):
* Sonny Sharrock: „Black Woman" (Vortex, 1969),
* Sonny Sharrock: „Monkey-Pockie-Boo" [BYG, 1970], respectiv...
* Sonny & Linda Sharrock: „Paradise" (Atco, 1975, remastered 2002)

 Erau 3 albume care etalau, alături de chitara cu accente free, funk & soul un stil vocal avangardist influențat de experiențele dobândite anterior de Linda din colaborările cu saxofonistul Pharoah Sanders și flautistul Herbie Mann. După divorțul de Sonny în 1978, revenirea definitivă de la „Lynda” la bazicul Linda, mutarea din S.U.A. în Europa la Viena, călătoriile în Asia și Africa și apariții sporadice mai ales alături de noul soț Wolfgang Puschnig, Linda Sharrock are în 1999 un accident vascular cerebral grav care o îndepărtează și mai mult de scenă, de-acum fiind țintuită într-un scaun cu rotile și rămânând și cu unele deficiențe de memorie și dificultăți de vorbire. Recuperarea ce urmează, lungă și doar parțială, conduce la schimbări în maniera de interpretare (care nu se baza oricum, din fericire, pe pronunția cu dicție a cuvintelor), acum cu o voce mai narativă și profundă. În ultima vreme, chiar în condițiile dificultăților de deplasare și comunicare, o regăsim din nou activă, totul pornind se pare de la o notificare/invitație pe Facebook a unui muzician austriac, saxofonistul Mario Rechtern. Urmarea a fost că din 2014 și până azi au apărut în Anglia și Franța nu mai puțin de 3 albume cu înregistrările unor sesiuni de mare amplitudine, parte „live” și parte în studio, 1 X 3 LP și, respectiv, 2 X 2 CDs (vezi detalii și coperți mai jos).
Cercul Lindei asociat stilistic improvizației și free-jazzului vocal le include, printre altele, pe americancele Jeanne Lee și Lauren Newton, elvețianca Irène Abei și polonezele stabilite în State Urszula Dudziak și Grazyna Auguscik, dar am mai găsit undeva și o potrivită asociere din punct de vedere al inspirației componistice recente cu britanicul ex-Soft Machine-ist Robert Wyatt ale căror cele mai multe și profunde lucrări au fost concepute, se știe, din scaunul cu rotile în care-a rămas imobilizat după accidentul din 1973...Însă și când nu compune Linda este originală prin aranjamentele originale și neașteptate (ex. în „Sometimes I Feel Like A Motherless Child” de pe „Confessions”, 2005), conferind cu eleganță și tandrețe muzicii o calitate intimă și senzuală...„a music to ease your disease” -cum scria cineva-, deși e vorba cu siguranță în aceeași măsură și de o auto-terapie „of her own disease". Indiferent dacă e vorba de o formulă mai mare de muzicieni sau una restrânsă, dacă e implicată Linda Sharrock e vorba de un „demanding, complex and cathartic jazz!” recomandabil oricum, fie că ținem sau nu cont de circumstanțele dure prin care-a trecut, descrise anterior. De 2 ori, în 1989 și 1993, cuplul Puschnig & Sharrock s-a suprapus pe albumele de atunci esteticii muzicale marca ECM a lui Manfred Eicher. Iată în ordine cronologică inversă despre ce albume e vorba cu scurte descrieri, plus un DVD francez rar, spectrul stilistic fiind lărgit de la caz la caz de partenerii implicați:

* Linda Sharrock & (In) the Abyssity of the Grounds: „Gods" -3 x LP limited edition of 300 sets- (Golden Lab/Manchester, 2016)
...„A truly stunning, demented and absolutely essential bombardment of relentless energy..."
https://goldenlabrecords.com/2015/12/15/linda-sharrock-the-antique-gods-3lp/

- Linda Sharrock (vocals), Theresa Eipeldauer (voice), Mario Rechtern (soprano, alto, baritone, saxoline and voice), Max Bogner (guitar, electronics and voice) and Didi Kern (drums)

* The Linda Sharrock Network: „They Begin To Speak" -2 CD- (Improvising Beings, 2016)
...„le choc de la matière sonore et l'énergie brute..." (Pierre Tenne)
http://www.djamlarevue.com/blog/2016/6/29/linda-sharrock-they-begin-to-speak

CD1 (France): Studio Part.1-3, CD2 (UK): Live Part.1-3

- Linda Sharrock: vocals, Mario Rechtern : reeds, Itaru Oki : trumpet, Eric Zinman : piano, Makoto Sato : drums, Yoram Rosilio: bass, Claude Parle: accordion, Cyprien Busolini: violin, Derek Saw : trumpet, John Jasnoch : guitar, Charlie Collins : drums

* Linda Sharrock /Itaru Oki/ Mario Rechtern /Eric Zinman /Makoto Sato /Yoram Rosilio: „No Is No: Don't Fuck Around With Your Women" -2 CD- (Improvisiing Being/France, 2014)
....„two extended and frenetic works of improvisation..." CD1 Studio, CD2 Live

http://www.squidco.com/miva/merchant.mvc?Screen=PROD&Store_Code=S&Product_Code=21022
- Linda Sharrock-lead vocals, Yoram Rosilio-double bass, percussion, Makoto Sato-drums, Eric Zinman-grand piano, Mario Rechtern-reeds, violin, Itaru Oki-trumpet, Flugerlhorn, flute

* Linda Sharrock / Eric Watson: „Listen To The Night" (Owl/Sunnyside, 2007)
* Linda Sharrock: „The Confessions" (Quinton/Austria, 2004)
* Wolfgang Puschnig, Red Sun, Kim Duk Soo, SamulNori, Linda Sharrock: „Then Comes The White Tiger" (ECM, 1993)
* Linda Sharrock & The Three Man Band (Wolfgang Puschnig, Jamaaladeen Tacuma, Frank Samba): „S/T" (Moers Music, 1991)
* AM 4 (Wolfgang Puschnig, Linda Sharrock, Uli Scherer): „...And She Answered" (ECM, 1989)
* The Pat Brothers (Linda Sharrock & 3 X Wolfgang: Puschnig, Reisinger & Mitterer): „Pat Brothers No.1" (Moers Music, 1986)
* Joe Bonner (p-no): „Angel Eyes" (Muse LP, 1976)...Linda Sharrock apare doar în piesa „Celebration"
...și un album pe care nu-l cunosc, recomandat de subtitlu:
* Mario Rechtern / Eric Zinman: „Zorn (Dedicated to Linda Sharrock)" (Improvising Beings, 2011)

* DVD: „TRIO SHARROCK, PUSCHNIG, GODARD, Opéra National de Lyon, 2004" (Mezzo TV)
- LINDA SHARROCK - chant
- WOLFGANG PUSCHNIG - saxophone et flûte
- MICHEL GODARD - tuba et serpent
...concert postat fragmentat și pe YouTube.

Curios de Irène Aebi, am revizuit și următoarele albume, cu specificația că vocea elvețiencei apare foarte rar, din păcate..:
* Steve Lacy/Steve Potts feat. the voice of Irène Aebi: „Tips" (Hat Hut Records, 1981)
* Steve Lacy (with Masa Kwate & Irène Aebi): „Shots" (Musica Records, 1977)
* Steve Lacy Quartet (with Irène Aebi, Bobby Few, Steve Potts): „Revenue" (Soul Note, 1993)






















La final, pentru că tot le-am pomenit și pe cele 2 (ex-)poloneze, iată un singur album elegant unde putem asculta vocile ambelor în limba maternă:
* Grazyna Auguscik & Urszula Dudziak: „To i Hola" (2000)

Celor ce vor să se inițieze în „free”, le pot recomanda o parte din cele câteva zeci (probabil maxim 100) de case de discuri...și pentru că în jazz nu prea există compilații gen Various Artists/Best Of, exponenți reprezentativi la fiecare (de ex. formule mai extinse de muzicieni) sau titluri de albume. Ce ziceți de ceva spicuiri de la Pi Recordings, Thirsty Ear, AUM Fidelity, Aerophonic, Relative Pitch Records, Intakt, Quark, Esp-Disk, Not Two Records, Moserobie Music Production, Discus...?

„Pasărea e viermele"...sau despre jazzul de calitate descoperit „din fașă" (3)

* Sarathy Korwar (dr, perc) - Day to Day (Ninja Tune/The Steve Reid Foundation, 2016)...."jazz, electronic and Indian harmonics"

* Kayhan Kalhor, Aynur Dogan, Salman Gambarov, Cemil Qocgiri - Hawniyaz (Harmonia Mundi, 2016)

Dacă n-aș fi descoperit pachetul consistent de la ”pasărea-vierme”, probabil aceste 2 albume ar fi dominat postarea ca preferatele lunii iunie, cu-atât mai mult servind ca punți de legătură culturale Est-Vest în tensionatul context actual (Turcia, Siria, Afganistan, etc)!
Originalitatea e indiscutabilă la albumul de debut "De la o zi la alta" al percuționistului născut în S.U.A., crescut în India unde a învățat tabla și stabilit după terminarea studiilor la Londra unde s-a orientat spre adaptarea ritmurilor indiene clasice la instrumente percusive neindiene. Trepidanta și provocatoarea scenă londoneză l-a asimilat repede prin Shabaka Hutchings (Sons of Kemet, The Comet is Coming), Cara Stacey (Kit Records) și clarinetistul Arun Ghosh, iar conceptul pentru ”Day to Day” a primit la finele lui 2014 finanțarea de la patronii Steve Reid Foundation (fundație care comemorează viața și moștenirea unui percuționist/baterist legendar), suport care i-a permis voiajul în India în regiunea Sidi, satul Gujarat cu o populație care emigrase cu secole în urmă din Africa de Vest și unde a găsit un grup de 5 percuționiști/vocaliști poliritmici, The Sidi Troupe of Ratanpur, care formează scheletul ritmic de bază pentru album. ”Înregistrarea este despre cum trăim zilnic, individual şi colectiv. Ritualurile de zi cu zi şi sarcinile care ne leagă împreună reprezintă în sine o sărbătoare de banal si lumesc” -explică  Sarathy. ”Cuverturile colorate manual pe care localnicele le fabrică uzual servesc ca o perfectă metaforă muzicii: Femeile Sidi fac aceste colaje uimitoare de culoare, folosind cârpe zi de zi. Iată cum văd eu acest album”. Unul colorat ingenios și la figurat care combină folk-ul comunității indiene Sidi, jazzul și electronica.
* Hawniyaz în dialectul kurd înseamnă ceva de genul ”fiecare are nevoie de fiecare, fiecare e într-un anume loc pentru altul”. L-au ales 4 muzicieni care s-au întâlnit întâmplător în nord-vestul Germaniei la Morgenland Festival din Osnabrück, fuzionând sensibilitățile și sunetele lor personale de origine kurdă și persană, doar ușor influențate de Occident. Mai scrie pe disc și că ”osmoza magică rezultată ne amintește cât de bogată poate fi influența popoarelor migratoare pentru toate culturile lumii”.

- Kayhan Kalhor: kamancheh (instr. trad. iranian)

- Aynur Dogan: voice
- Salman Gambarov: piano

- Cemil Qocgiri: tenbur

                                                                          kamancheh

P.S.:

Arkady Shilkloper - Owner of a Lonely Horn: Symphonic Tribute to YES (ArtBeat Music/Russia, 2015)

...mi se pare la prima audiție conform așteptărilor, cornetistul de care aminteam în postarea (2) trecând în revistă pe acest album apărut anul trecut în dublu format exclusiv în Rusia, câteva teme ”clasice” Yes: Roundabout, Time And A Word, Onward, Changes, Owner Of A Lonely Heart...Iată-i pe principalii interpreți, cum apar pe coperta din spate a CD/LP-ului:
- Bass – Egor Ashmarin
- Drums – Peter Ivshin*
- French Horn [Horn], Horn [Corno Da Caccia] – Arkady Shilkloper
- Orchestra – Siberian Symphony Orchestra Omsk Philharmonics directed by Dmitry Vasiliev

„Pasărea e viermele"...sau despre jazzul de calitate descoperit „din fașă" (2)

** Dave Nelson (tb) - Thirty Thousand Feet (Self-produced, 2015)

Una dintre ultimele recomandări ale lui Dave Sumner este albumul de solo trombon și pedale analogice ale muzicianului din New York care a cântat și în afara jazzului cu artiști pop-rock ca David Byrne și Sufjan Stevens...dar care aici oferă o mostră influențată de minimalismul clasic și muzica sud-africană, ultimul dintro serie de 3 albume, cu 9 teme care, după cum ne spune chiar autorul, ”se dezvoltă mai lent ca înainte dar ating și induc treptat o stare transcedentală”. Interesantă e asociația făcută de un meloman pe
https://dave-nelson.bandcamp.com/
între compozițiile trombonistului și lucrări de-ale lui Arkady Shilkloper din Moscow Art Trio sau Pago Libre, cornetistul rus de aproape 60 ani stabilit în Germania și recomandat mie cu căldură de jazzofilul clujean Virgil Mihaiu în urmă cu câțiva ani ca ”cel mai important cornetist mondial din jazz”, (”one of the best jazz performers on horn and alphorn in the world”, cum zice și Wikipedia)...ceea ce mă invită pentru a-i da sau nu dreptate respectivului la ”revizitarea” celor 2 albume-colaborări pe care le am în care apare acesta, dar despre care-mi amintesc prea puțin:

* Misha Alperin, Arkady Shilkloper, Anja Lechner - Her First Dance (ECM, 2008), respectiv:
* Arkady Shilkloper & Vadim Neselovskyi - Last Snow (Art Beat Music, 2013)
(Atenție și la acest titlu provocator, ultimul său album solo:
Arkady Shilkloper: "Owner of a Lonely Horn" -Symphonic Tribute to YES- (ArtBeat Music/Russia, 2015)!

                                                     Dave Nelson: Thirty Thousand Feet

...Am s-o fac altădată pentru că îmi mai propusesem să vă mai descriu câteva albume însă realizez acum cât de importantă e ordinea mai inspirată a ascultărilor mai multora în aceeași zi cu pauze mici între ele în ideea emiterii unor judecăți cât de cât obiective...și se pare că n-am ales-o pe cea mai potrivită din moment ce aveam apriori o părere mai bună iar acum am senzația oarecum contrară, că pe cele mai reușite le-am derulat deja, în fine...

  

* Jeremiah Cymerman (clar) - Badlands (2016)

* Moon Hooch - Red Sky (Hornblow Recordings, 2016)....with Mike Wilbur & Wenzl McGowen: saxes, James Muschler: drums 

* Scott Worthington (d-bass) - Prism (Populist Records, 2015)

Trei albume rapid parcurse: clarinetistul Jeremiah mi-a plăcut mai mult pe anterioarele ”Sky Burial” (2013) și ”Pale Horse” (5049 Records, 2014), ”Badlands” e și prea scurt și prea contemplativ...
Albumul trioului Moon Hooch e un perpetuu duel saxofonistic cu fler punk-jazz și primul material prin care am luat contact cu casa germană Hornblow...iar ”Prisma” basistului Scott este, deasemenea, primul album prin care-am aflat de label-ul californian Populist Rec cu 11 titluri în catalog, muzical un melanj apăsător ”de Brian Eno și Morton Feldman” -cum zice autorul-, la dublu-bas cu inserții electronice.

„Pasărea e viermele"...sau despre jazzul de calitate descoperit „din fașă" (1)

Plec în această postare de la blogul descoperit recent:
http://www.birdistheworm.com/ (Dave Sumner)
 "New Jazz: We Search. We Recommend. You Listen."
Domnul acesta cu numele de familie al faimosului Sting e un împătimit al jazzului care cercetează și descoperă non-stop, recomandă ce-i place în reviews-uri competente și în ultimii 4 ani a întocmit clasamente anuale personale. Nu-i el chiar singur acolo (de unde și ”we”-ul), de partea cealaltă fiind ”you", voi care ascultați. Dacă avem posibilități de unde și cum, pentru că o bună parte din materialele muzicale vin din realizări cu tiraj mic, CDs/LPs foarte greu de găsit indiferent formatul, cvasi-rare inclusiv digital! Cu mare noroc mi-am mai adăugat vreo 10 titluri dintre alegerile sale pentru Top 30/2015 (inițial aveam doar circa o treime) și câteva și din 2014...Și cu cât avansam în ”defrișarea” lor cu-atât încrederea mea în criteriile de judecată și de evaluare ale domnului Sumner creștea. Multe albume, mai ales dintre recomandările sale ”la zi”, îmi sunt cu puține excepții inaccesibile deocamdată, așa încât m-am mulțumit cu cele mai vechi, setul de vreo 10 de care aminteam (**) pe care le grupez câte 2 sau 3:
** Stein Urheim (gtr) - Strandebarm (Hubro, 2016)

 * Hedvig Mollestad Trio - Black Stabat Mater (Rune Grammofon, 2016)
** 2 formule conduse de chitariști, de la 2 case de discuri scandinave cu multe similitudini de stil. Al 3-lea album al lui Stein Urheim a fost înregistrat în biserica unui oraș din sud-vestul Norvegiei, acum desființat ca municipiu și unde în anii '60 se construiau bărci și alte ambarcațiuni din lemn. Fotografia de pe copertă surprinde un astfel de moment ca și muzica ce se vrea un “flashback”, transpunerea sonoră ca într-un voiaj de vacanță în armonie cu natura acestui loc izolat, familiar pentru unii, straniu pentru alții. Flerul pastoral ”americana” country-folk din multe pasaje vine la norvegian din asimilarea unor chitariști care i-au servit ca modele: John Fahey, Leo Kottke, Jim O’Rourke, James Blackshaw, David Lindley, Ry Cooder sau David Tannenbaum...în timp ce de la muzicienii conaționali a preluat muzica microtonal electronică a unuia dintre pionierii chitarei ”preparate”-clasicul Bjørn Fongaard-, plus din ”third stream”-ul cunoscutului maestru ”ECM”-ist Terje Rypdal. Rezultă o muzică plină de atmosferă care după flotantele ”Water” (part 1 & 2, plasate disparat), tema-titlu și ”Fjellbekken”, evadează geografic și stilistic revenind pe bătrânul continent prin piesa finală ”Berlin Blues”. Un ”review” cu detalii, aici:
http://www.tinymixtapes.com/music-review/stein-urheim-strandebarm

* Jazz-rockul nu e unul foarte pretențios, înclinând mai curând spre un ”fusion” gen Abstract Logix fără tușeuri regionale pe ”Black Stabat Mater”, al 3-lea album al chitaristei Hedvig Mollestad Thomassen, mare fană din copilărie a lui Jimi Hendrix. Pentru că despre o ”ea” e vorba aici (era imposibil de realizat asta doar după prenumele ”Hedvig”, nu-i așa?), ca lider de trio 2/3 feminin, unul chitaristic și ”clasic” ca instrumentație: la bas e Ellen Brekken și la tobe Ivar Loe Bjørnstad, toți 3 vechi colegi (corect: 2 colege și 1 coleg) la academia de muzică din Oslo, formulă consolidată de premiul ”Jazz Talent Of The Year Award” primit de lideră la Molde International Jazzfestival în 2009. Riff-urile în forță amintesc de Tony Iommi și Jimmy Page, iar muzica în general vine compoziționaql din ramura noului val progresiv de ”avant jazz´n´rock / free metal” tipic unor exponenți din ultimii ani de la Rune Grammofon: Elephant9, Bushman´s Revenge, Krokofant...sau mai vechiul Scorch Trio condus de finlandezul Raoul Björkenheim.

** Tomoko Omura (vln, Japan/USA) - Roots (Inner Circle Music, 2015)

** Eric Hofbauer Quintet - Prehistoric Jazz - Volume 1 (The Rite of Spring) (2014)

** (Ernst) Reijseger, (Harmen) Fraanje & (Molla) Sylla - Count Till Zen (Winter & Winter, 2015)

Preferatele mele dintre completările la Top 30/2015 via Dave Sumner/”www.birdistheworm.com” sunt cele 3 titluri de mai sus, cu o tânără violonistă japoneză de peste 10 ani rezidentă în State dar revizuindu-și rădăcinile pe ”Roots” -nume de album și trupă- cu 11 piese-standard japoneze începând cu dilema din debutul ”Antagata Dokosa/ (Where Are You From?)” la voce și cu o vioară cu ton, pizzicato și frazare amintind de Didier Lockwood sau Jean-Luc Ponty (!), acompaniată inspirat de tineri companioni la pian/keyboard, chitară, bas și tobe...și în care Omura ”balansează elegant între puritate și pasiune”, cum bine punctează criticul Dan Bilawski în recenzia de pe ”www.allaboutjazz”.
 Chitaristul din Boston Eric Hofbauer debutează cu quintetul său pe versiunea lucrării clasice a lui Igor Stravinski ”Le Sacre du printemps/The Rite of Spring”, întro adaptare proprie în care modernismul european e ”amendat” de abordarea americană de blues și ”jazz preistoric” (termen folosit de Leonard Bernstein adresându-se timpanistului orchestrei, la o repetiție a lucrării  în 1987) în tradiția unui Scott Joplin, cu orchestrații riguroase însă pline de neprevăzut ca de ex. citate în solourile de chitară inclusiv din hituri pop-rock (Van Halen, Tears For Fears)! Altfel, un jazz cameral elaborat și rafinat, invitând la receptarea și a logicului Prehistoric Jazz Volum 2, Oliver Messiaen’s ”Quatuor pour la fin du temps (Quartet for the End of Time)” lansat ulterior spre finele lui 2014 și a unor bune expectative în ceea ce privește alte realizări care vor urma ale chitaristului.  
Olandezii Reijseger, Fraanje & Sylla sunt văzuți de Dave Sumner pentru ”Count Till Zen” dar nu numai, ca cei mai demni urmași ai trioului Codona al deja clasicilor Don Cherry, Colin Walcott & Nana Vasconcelos, cu câteva diferențe între care că aici la ”timonă” se află Ernst Reijseger, unul dintre marii violonceliști din jazzul actual cunoscut și din colaborările cu legendarul regizor Werner Herzog, iar în locul brazilianului o avem pe Molla (Senegal/Mali/Olanda) la voce și diverse percuții (kongoma, xalam)...cu ecouri și de pe precedentul album al trioului ”Down Deep” (Winter & Winter, 2013), înregistrat simplu ca și ”Count...” cu un singur (!) microfon ambiental de producătorul/inginer Stefan Winter.

** Ruben Machtelinckx (gtr / Belgium) - Flock (El Negocito Records, 2014)

** Linus – Linus + Skarbø / Leroux (El Negocito Records, 2015)...."Jazz, Folk, World, & Country"

Prin belgianul Ruben am mai făcut încă o descoperire, casa de discuri El Negocito unde au fost scoase mai multe albume din care-am ales unul solo și unul cu duoul Linus (Ruben Machtelinckx & Thomas Jillings) augmentat cu încă 2 invitați, respectiv:
- Ruben Machtelinckx - banjo, guitar, acoustic baritone guitar
- Thomas Jillings - tenor & C-melody saxophone, alto clarinet, synthesizers
- Frederik Leroux - banjo, guitar, baritone guitar
- Øyvind Skarbø - drums, Hammond organ
”A journey of simplicity, purity and longing” era descris undeva albumul Linus cu detalii tot acolo despre expertiza căpătată de bateristul Ø.S. în trupele 1982 și Bly the Blyant, cu muzica și ritmurile africane învățate în Cuba, Nigeria, Berlin, New York și Africa de Sud. Francezul Frederik Leroux, pe lângă inspirația din jazz, muzica de concert contemporană, minimalism, suprarealism, improvizația liberă, Ennio Morricone și peisaje sonore experimentale, explorează nenumăratele posibilități ale chitarelor.

Machtelinckx / Jensson / Badenhorst / Wouters – Flock (2014) are multe dintre însușiri asemănătoare, formula de grup fiind: 

- Ruben Machtelinckx – Guitar, Baritone Guitar, Banjo 

- Hilmar Jensson – Guitar 

- Joachim Badenhorst – Sax, Clarinets 

- Nathan Wouters – Bass