Valoros, fără vreun dubiu...Lucien Dubuis!

Are 39 ani (născut în 20 iuinie 1974) , este elvețian, tată și profesor de muzică...
Muzician (absolvent al Conservatorului din Montreux), compozitor de jazz avangardist și muzică liber improvizată...alto-saxofonist, clarinetist (bas și contrabas) în mai multe formule de grup și cu albume apărute începând din 1996...și cu mai multe premii, distincții și onoruri câștigate. Mereu alături de el, secția ritmică funky a trioului său de bază, cu Lionel Friedli (tobe) și Roman Nowka (bas și chitară electrică).
Activ în muzica de teatru, film și "chanson"-ul francofon, este imediat ușor de recunoscut, chiar în formule mai extinse.
...Acestea au fost câteva informații de bază despre un muzician recomandat cel puțin de 2 factori: de școala de jazz elvețiană (de unde au provenit relativ recent si excelenții pianiști Nik Bärtsch('s Ronin) si Colin Vallon) și de sound-ul aparte al clarinetelor sale, destul de rar auzite în jazzul contemporan...dar atât de bine puse în valoare de veteranul britanic John Surman...Un "nou John Surman, elvețian" a fost chiar una dintre primele asociații pe care le'am făcut când m'am hotărât să aprofundez subiectul L.D., evitând influența descrierii de pe site-ul "www.luciendubuistrio.ch", obligatoriu măgulitoare: "muzica e rezultatul unor noi definiții și orizonturi, simultan modernă și primitivă, dobândind un concept condus de limbajul tânăr al unei revoluții. Imaginați-vă un cromozom care amestecă gene de la John Coltrane cu ADN-ul de la Beastie Boys: Lucien Dubuis Trio se bucură cântând jazz, exact cum Madonna s'ar bucura de sex după un an petrecut în închisoare, cu poftă!"
Când însă am deschis site-ul, parcursesem deja o mare parte a discografiei și am realizat că nu prea se exagerează acolo...Nu se omite (la secțiunea "trio") punctarea unui ingredient care nu lipsește de pe CDurile lui Lucien: umorul și jocul dezimvolt (în interpretare, citate, voci, titluri, etc).
"...Un soi de free-funk-alternativ...e dificil să etichetezi o muzică atât de inovatoare" scria un jurnalist de la Journal de l'AMR....ceea ce ar putea fi un punct de start pentru curioșii începători în descoperirea muzicii lui Lucien Dubuis, al cărui nume apare pe peste 20 CDuri. Se poate porni de la "Ultime Cosmos", cel mai cunoscut album apărut la o casă de discuri importantă (ENJA Records, 2009) și cu Marc Ribot invitat la chitară...și apoi mergând sau înapoi în timp, sau urmărind realizările de după.
Dintre care vă recomand:
(Lucien) Dubuis/ (Cristoph) Studer: "Avec Les Pouces" Madame Chili (Unit Records – UTR 4151 /Switzerland, 2004)...colaborare cu pianistul organist C.Studer.
Lucien Dubuis Trio: "Le Retour" (Unit Records UTR4199, 2007)...începutul seriei S.F. de expansiune cosmogonică....continuată după "Ultime Cosmos" cu:
Lucien Dubuis Trio & The Spacetet: "Design Your Future" (Unit Records – UTR 4445, Switzerland,  2013), cu participarea unui grup string quartet, The Spacetet Ensemble.
...și eventual fără a ocoli mai vechile formule Crossover Jazz Trio sau Old School Quartet, sau recentul material al trioului său de bază, "Future Rock" (Unit Records, 2012).
Iar dintre colaborările recente:
Yves Reichmuth Quartett (with Lucien Dubuis): "Fingertongue" (Veto, 2013)...ocazie să descoperiți încă un produs al noului jazz elvețian, pe chitaristul Y.R.
Lucien Dubuis Trio cântă la Novi Sad și la Belgrad, la "Zilele culturii elvețiene", pe 16 și respectiv 18 octombrie 2013....


 

"Transcendența" lui Jaimeo Brown

Se vorbește ca despre unul dintre "albumele anului" în jazz, cu'atat mai mult în ceea ce privește discurile de debut: Jaimeo Brown:
"Transcendence" (Motéma Music, 2013) este creația unui tânăr de 34 ani, baterist/ percuționist/ compozitor și conceptualist, creator al unui melanj etnomuzicologic cu elemente din blues, negro spirituals, gospel, rock, electronica și modern jazz. Participă la acest efort membrii familiei sale: tatăl Dartanya Brown (bas), mama Marcia Miget (pian/flaut), sora Marisha Rodriguez (voce) și fetița sa de 2 ani, Selah (voce, la finalul piesei "I Said")...Alături de familie, nume consacrate de muzicieni: chitaristul Chris Sholar, tenor-saxofonistul JD Allen, pianista Geri Allen, grupul de "spirituals" al veteranelor țesătoare din Alabama rurală Gee Bend Quilters Singers, plus cântărețele Me'shell Ndegeocello și Falu (Eastern India). Iar din staff-ul tehnic, se disting câștigătorul "multi-GRAMMY-Awards" Russ Titelman (producător pentru Eric Clapton, James Taylor, George Benson, Randy Newman) și Todd Whitlock (inginer de sunet la Wynton Marsalis, Chick Corea, Béla Fleck, Sting, Wayne Shorter). Conexiunea cu pionieri ai "spiritual jazz"-ului ca Max Roach, John Coltrane sau Randy Weston este implicită pe acest album influențat în egală măsură și de impresiile provocate de o călătorie a lui Jaimeo în Ghana africană, cât și de muzica numită "carnatică" din India de Est interpretată la tradiționalul instrument tanpura.
De aici și din cântecele Gee Bend -cu care a luat contact în studenție la Ri autgers University, în cercetările pentru elaborarea tezei sale personale "How the Black Church Affected Jazz"- a rezultat conceptul-experiment de transformare a durerii și mântuirii în artă, un medium pentru tămăduire și cult în context improvizatoric jazzistic: "Transcendence".
"Ceea ce am încercat să fac a fost să urmez simplitatea și să caut numitorul fiecărei esențe muzicale" spune Brown. "Fiind un produs al generației hip-hop și având părinți care sunt muzicieni de jazz, am privit toată muzica în diferitele ei moduri de expresie, în mod egal. Asta m'a ajutat mult să înțeleg si să găsesc numitorul comun din gospel, blues, jazz și muzica din India de Est, ca să pot crea eu însumi o continuitate în cadrul tuturor acestor idei diverse". Jaimeo Brown Transcendence la festivalul german "Jazzahead!" 2013, aici:
Iar aici, un scurt documentar cu Jaimeo despre realizarea proiectului Transcendence:

"Chapeau bas"...merge și pentru FES

Sunt în jur de 15 membrii în acest bigband belgian Flat Earth Society ("Societatea Pământului Plat") aparent mai mereu întro stare de confuzie creativă, bazată pe bogata tradiție locală -denumită "HaFaBra"- a trupelor cu secție consistentă de suflători. O estetică impusă de fondatorul clarinetist Peter Vermeersch, care s-a asociat cu diverse companii de teatru, film, dans și cu reprezentații de circ, încă de la prima apariție "live" din 1997...și care continuă și mai excentric și inventiv realizările cu trupele anterioare: Union, Maximalist! (nume ales intenționat în antiteză cu minimalismul etalat muzical!), X-Legged Sally, A Group, etc.
Peter Vermeersch compune întro gamă largă pendulând între pop avangardist, jazz și classic...și a produs și a ajutat la lansarea celui mai cunoscut și reputat indie band belgian, dEUS.
Tot el a fondat și deține propria casă de înregistrări Zonk!Records iar pe primul album "Bonk" apar deloc întâmplător și 2 piese cover după excentricii californieni și eternii anonimi The Residents.
Numărul 13 este unul considerat rotund de bigbandul FES (!), așa încât anul apariției noului albumul denumit și numerotat astfel este unul jubiliar: "13" (Igloo Records). Explicația de pe copertă -"The most unreliable music since 1999"-certifică importanța albumului și nu contrastează cu nimic legat de ceea ce se așteaptă de la muzica FES ("unreliable", căutând sensurile, înseamnă: "nestatornic, inconstant; care nu prezintă încredere / garanții / siguranță; pe care nu te poți bizui; în care nu poți avea încredere; nesigur").
"Pe noul album, pe care am convenit să'l numim "13", vă servim porția noastră neobișnuită de gaz, haos și "chazz" (?). Al 13-lea album conține 13 piese, unele mai instrumentale ca altele. Călătoria muzicală acoperă variate peisaje și condiții meteo, orchestra rămâne mereu proaspătă și nebărbierită, muzica e cuțitul nostru de buzunar și busola, cuvintele de o profunzime rară. Industria de CDuri se va revitaliza complet..."
Așa descriu membrii grupului, mai în glumă mai în serios, acest album compus din 11 piese originale și 2 reluări, iar invitatul John Watts (un rocker prin excelență, fostul lider de la Fischer-Z) contribuie (guitar, voice & lyrics) la temele "Patsy" & "Unconditional Lucifer". Și nu e prima dată când invitații au colorat și mai bine un peisaj și-așa bogat pastelat...anterior printre alții fiind cello-istul olandez Ernst Reijseger, saxofonistul finlandez Jimi Tenor și pianistul american Uri Caine.
Nu lipsesc bineînțeles din instrumentație pachetul de saxofoane, clarinete, trompete și tromboane, plus tuba, chitara, basul, percuțiile, claviaturile, vibrafonul. O mențiune specială merită contribuția nelipsită la voce și acordeon a lui Win Willaert.
Sunt elemente care definesc înca odată -dacă mai era nevoie- cel mai original și mai îndrăzneț bigband belgian, chiar dacă nu în sensul tradițional al termenului. O muzică greu definibilă, dar interpretată și acum cu același entuziasm de către o trupă considerată de unii critici ca o solidă replică europeană a "Mamelor Invenției"/Mothers of Invention a regretatului Frank Zappa. Dacă nu ne părăsea prematur în 1993, v-ați fi mirat să întâlniți în discografia trupei lui Frank titluri precum cele ale FES-ului belgian: "ISMS" (2005); "Psychoscout" (2006) sau "Cheer me, Perverts!" (2009)?

Ben Monder, Theo Bleckmann....și "Hidra"

"E o muzică din altă constelație"...Ăsta mi'a fost primul gând după ascultarea noului "Hydra" (Sunnyside, 2013), titlul referindu'se la același șarpe-monstru marin cu mai multe capete din mitologia greacă (și grupul Toto, printre alții, au un album numit astfel). E vorba de noul album al chitaristului Ben Monder: elaborat, plutitor, spațial, evocativ-narativ...similar tematic cu dramaticul ciclu flux/reflux de pe anteriorul "Oceana" (2005), considerat de criticul Nils Jacobson (www.allaboutjazz.com) "un album cu'adevărat excepțional care nu poate și nici nu trebuie categorisit". Atmosfera este după 8 ani transferată acum deasupra apei în mediul aerian, Monder împărțind rolul principal tot cu celestul vocalist ("heavenly voice") Theo Bleckmann. Cei doi -rodați și în câteva realizări în formulă de duo- se completează reciproc în pasajele minimaliste sau contrastează în momentele ritmic supraturate, alternînd unica și ușor identificabila lor estetică cu un lirism "post-Frisellian", între "dreamy soundscapes" și "visceral abstraction". Salturile rapide sacadate, evadările cromatice și arpegiile neo-clasice abundă pe un hibrid sonic captivant, considerat de Troy Collins (www.allaboutjazz.com) "unul dintre cele mai enigmatice și mai captivante albume din memoria recentă".
Piesele gravitează în jurul temei-titlu centrale, cea mai lunga piesă de pe album, ca pe "Oceania": 01. Elysium; 02. Hydra; 03. Aplysia; 04. "39"; 05. Yugen; 06. Tredecadrome; 07. Postlude; 08. Charlotte's Song. Completează formula de grup John Patitucci: bass (1, 5-7); Skuli Sverrisson: bass (2, 3); Ted Poor: drums (2-6); Gian Slater: voice (1, 7); Martha Cluver: voice (5, 7).
Dacă vă place vocea principală, același Theo apare ca invitat împreună cu Kurt Elling (care a fost și la JazzTM în luna iulie) pe albumul The Claudia Quintet + 1 (featuring Kurt Elling & Theo Bleckmann): "What Is the Beautiful?" (Cuneiform, 2011)

Billy..."Da Bang!"

Noul album apărut post-mortem al regretatului Billy Bang -născut William Vincent Walker- (20 sept. 1947 – 11 aprilie 2011) este "Da Bang!" (TUM Records, 2013). E cântecul de lebădă care atrage atenția asupra unuia dintre cei mai valoroși violoniști din jazzul contemporan, aflați pe o listă scurtă care'i mai include doar pe Stephane Grappelli, Stuff Smith, Joe Venuti, Zbigniew Seifert și Jean-Luc Ponty. 

“Daydreams” este cea mai lungă, singura de pe acest CD și ultima piesă originală pe care compozitorul Billy Bang o adaugă catalogului său la finalul carierei, restul pieselor fiind tribute plătite amicilor și artiștilor care i'au influențat cariera: Don Cherry, Barry Altschul, Ornette Coleman, Miles Davis, Sonny Rollins...

Ascultând acest album, vă sugerez "in-between" să (re)citiți și interesanta biografie a violonistului, cu copilaria, școala și adolescența în care a fost nevoit să facă față la o sumedenie de probleme -inclusiv rasiale- și mai ales despre cum participarea sa ca infanterist în războiul din Vietnam i'a influențat ulterior viața și cariera, în special perioada și albumele de la care putem vorbi de o adevărată notorietate a violonistului în lumea jazzului:

2001: "Vietnam: The Aftermath: (Justin Time); 

2004: "Vietnam: Reflections" (Justin Time);

...Ecouri regăsindu-se și mai recent în 2010 pe albumul "Prayer for Peace" (TUM Records).

Interesant e și faptul că la momentul înregistrărilor, finalizate la începutul anului 2011 cu 2 luni înainte de a ne părăsi, Billy Bang (63 ani) nu era conștient de stadiul avansat al bolii sale (cancer la ficat). Formula de grup folosită pe "DA Bang!" este: Dick Griffin (trombon); Andrew Bemkey (pian), Hillard Greene (dublu bas),  Newman Taylor-Baker (tobe).

Iar apropos de casa de discuri TUM Records, este un label care de ceva mai bine de 10 ani constituie replica finlandeză la casa germană ECM, cu un fler și o deschidere ceva mai accentuate spre avangardă. Și unde a apărut și FAB Trio (Billy Bang, Joe Fonda, Barry Altschul): "History Of Jazz In Reverse" (2011), un album despre care se pot face câteva asocieri și se pot găsi asemănări cu "Da Bang!"...și care a avut recenzii bune, chiar excelente unele, fiind plasat "undeva între romantism și impresionismul abstract...o muzică oferită de viață" (conform lui Raul da Gama, publicist pe "www.theworldmusicreport.com") 

"//www.youtube.com/embed/zQqm0aMRQewt"

Un Bob mai vechi

Am pornit căutările invers temporal în cazul basistului Robert "Bob" Hurst (49 ani, 4 premii Grammy, ex-Jay Leno Tonight Show, ex-frații Marsalis, ex-SF Jazz Collective, ex-Jazz Soul Seven, etc) pornind de la noul album 2013 "BoB, A Palindrome" (elegant și "cool" regal post-bop) înapoi în trecut, spre anterioarele 5 albume ca bandleader și am dat printre ele și de: 

Robert Hurst III: "Bob Ya Head" [Bebob Records, 2010]....un CD absolut minunat, atrăgător și incitant de la prima audiție...și pe care'l ascult a 3-a oară acum, încă nerevenindu'mi din surpriză și revelație. Între care surprize și aceea că totuși nicio cronică din cele citite, deși mai toate cu remarci la electronics-urile și ritmurile Afro, nu a facut asocierea cu muzica pionierilor Weather Report/Zawinul Syndicate. Nu trecuseră nici 2 minute din disc și eu deja am fost tentat de această analogie. Acum chiar cred că dacă mai traia, albumul acesta - inclusiv prin chorus-uri și voci, chiar și cele din intervențiile hip-hop - ar fi putut face lejer parte integrantă din discografia maestrului claviaturist austriac, albumul acesta cu piese 100% originale fiind pur și simplu un up-to-date la anul 2010 pentru "My People" (1996) sau "Faces & Places" (2002), cu care "Bob Ya Head" poate face oricând pereche.

Piese remarcate: 02."Optimism" (cu un chorus savuros de copii) /04. "Comes You, Comes Love"/07. "Munyungo In Da Jungle"/09. "Alice and John" (tribut adus soților Coltrane)

Și la final un solo de bass al autorului, "When Drums Stop", în care R.H. prezentându'și colegii le multumește deopotrivă și cumpărătorilor CDului și celor care vor descărca -legal sau ilegal- albumul via Internet...

Personal: Robert Hurst: acoustic and electric basses; Darryl "Munyungo" Jackson: percussion; Sy Smith: vocals; Vincent Bowens: tenor saxophonist; Scott Kinsey: keyboards; Marcus Belgrave: trumpet; Karriem Riggins: drums.

Fără corul de copii, o altă variantă la "Optimism", aici:

"Curcubee bosniace" și "Copilul scorpion"

Bosnian Rainbows și Scorpion Child ("a high energy twin-guitars band") sunt printre vârfurile verii în ceea ce privește noile apariții în rock, cu albumele lor eponime de debut ("Curcubeele"..,ce-i drept fiind anticipate de turneele începute în 2012).
Răutacioșii superficiali i'au numit deja pe texanii S.C. "epigoni Led Zeppelin" (cum s'a întamplat în anii '80 și cu germanii Kingdom Come, porecliți de detractori încă de la primele albume "Kingdom Clone"), alții mai atenți au nuanțat: ori și prin alte analogii (vocea lui Aryn Jonathan Black asociată cu Ronnie James Dio/era Rainbow, The Sweet, Slade), ori detectând incipiența unor caracteristici chiar originale în muzica trupei...Cea mai interesantă ipoteză mi s-a părut aceea lansată de un jurnalist care vede albumul apărut pe 21 iunie la casa Nuclear Blast ca unul foarte plauzibil perioadei active Led Zeppelin și care implicit ar fi avut loc în discografia fabulosului grup alături de clasicele "Houses Of The Holy", "Physical Graffiti" sau "Presence" (!). Vom vedea ce se va întâmpla cu acești tineri texani, dacă vor depăși alte trupe care au revitalizat  hard rock-ul și heavy metal-ul anilor '70: THE ANSWER, GRAVEYARD, GHOST, UNCLE ACID AND THE DEADBEATS, RIVAL SONS, WITCHCRAFT, THE SWORD, PURSON, etc.
//www.youtube.com/embed/nYw9hFeonW8"

În timp ce în cazul Bosnian Rainbows lucrurile's ceva mai complicate, fiind vorba de un nou proiect autoprodus al "eminenței cenușii" de la The Mars Volta, chitaristul Omar Rodriguez-Lopez, însă foarte diferit stilistic și de fostul grup și de mai toate numeroasele proiecte solo sau colaborări. Omar conduce din umbră noul band care o are în față pe talentata și atractiva vocalistă tex-mex & ex-Le Butcherettes, Teri Gender Bender (aka Teresa Suarez). O lungă înșiruire de scurte descrieri din presa mondială -toate de la pozitive în sus!- ar trebui nu să vă deruteze, ci să vă convingă să găsiți/ascultați albumul pentru a vă face apoi voi înșivă o opinie. Singurul impediment găsit de mine trupei deocamdată este faptul că anul trecut au apărut câteva bootlegs-uri live, cu sunet chiar bun (de ex. "Live at Luxor"/Cologne/De, 2012-09-06), versiunile unor piese concurând serios și diluând impactul variantelor de studio; în plus pe aceste "live"-uri apar și câteva teme inedite.

* Wikipedia: Genre(s): "Pop/Rock, Alternative/Indie Rock, Indie Electronic, Indie Pop"
* New Musical Express (NME): "Punky Prog"
* Mojo: "from fractured futuristic funk rock, to thorny melodic pop, to resonant power balladry, with roots in alternative, punk and electronic...but indeed a whole new direction"
* Kerrang!: "Woozy sounds and intricate soundscapes"
* All Music Guide: "an ode to goth rock and new wave...an alternative to Santigold, the Yeah Yeah Yeahs, or the Knife...a daring, excellent debut that is as compelling as it is ambitious."
* Paste Magazine: "post-rock and new wave"
* Consequence of Sound: "Teri Gender Bender is Chrissie Hynde, or Cherie Currie, or Siouxsie Sioux sings: new wave (“Dig Right in Me”, “Torn Maps”, “Red”), garage-pop (“Always on the Run”, “I Cry For You”), post-psychedelic pop (“Mother, Father, Set Us Free”).
(n-am tradus în românește, mulți din termenii descriptivi "sunând" mai bine în engleză, de'acolo de unde și provin).