joi, 30 iulie 2015

Frank Zappa 100 și ”restul lumii”


Cred și sper că am ales titlul cel mai bun la acestă postare pentru a nu-i afecta memoria postumă maestrului Zappa întro înșiruire de noutăți 2015 cuprinzând cu siguranță și discipoli de-ai săi și în care ultimul album cu nr. 100 din discografie risca să nu atragă atenția meritată de eforturile urmașilor săi din Zappa Family Trust...iar pe de altă parte se știe că muzica sa vizionară a meritat întotdeauna un loc aparte și special, chiar unul separat în ”oceanul” discografic global.
Încep cu ”restul lumii” fără a conferi vreun sens peiorativ expresiei pentru o serie de albume remarcate în ultimele 3-4 săptămâni:

* Roller Trio: ”Fracture (Self Produced/Lamplight Social Records, 2014)
* Partikel (Duncan Eagles, saxes):”String Theory” (Whirlwind, 2015)
...Două triouri britanice de jazz-rock în ascensiune cu Roller la al 2-lea album în sensibil progres față de debut iar Partikel/Particula, secondat de un string quartet așa cum sugerează și titlul, la al 3-lea. Nu cunosc ce-a scos anterior trupa saxofonistului Dunkan Eagles pentru a face paralele, dar recenziile citite suntde la favorabile în sus.






















* Hypercolor (Eyal Maoz, gtr): ”Hypercolor” (Tzadik, 2015)
... ”Post-'70s eclectic fusion”, respectiv un jazz-rock avangardist, dar unul chitaristic mulat pe calapodul casei Tzadik. Școlit în formula Cobra a lui John Zorn, Eyal Maoz e văzut de acesta drept o simbioză dintre Bill Frisell și Marc Ribot și ”un vital membru al scenei Down Town/ New York”.
* Senyawa (Indonesia): ”Menjadi” (Morphine, 2015)
...Combinație de ”Electronic, Folk, World & Country” cu tentă experimentală a celor 3 muzicieni asiatici stabiliți în Europa și una exotic pigmentată de instrumentele lor tradiționale pe un album înregistrat la o casă germană, continuare a anteriorului ”Acaraki” (!Angrr!, 2014) apărut în Franța.
* Michael Chapman (gtrs): ”The Polar Bear” (Blastfirst Petite, 2015)
 ...Unul dintre cele mai experimentale albume pe care le știu de la veteranul chitarist și vocalist britanic de 74 ani, un nou CD în întregime instrumental și tematic, estetic și stilistic plasat pe urmele anteriorului ”Pachyderm” (2012) și extrem de diferit de materialele sale în serie din anii '70-'80. În plus un artist mare iubitor de animale cum ușor se subînțelege din multe titluri.























Urmează un pachet pianistic consistent de albume recente incluzând ultima realizare a recent dispărutului artist britanic John Taylor (1942 – 17 iulie 2015) cu numeroase albume scoase la casa germană ECM:

* Christian Jacob: ”Beautiful Jazz: A Private Concert” (WilderJazz, 2014)...piano solo
* John Taylor: ”In Two Minds” (Cam Jazz, 2014)....piano solo
* Liam Noble (p-no): ”A Room Somewhere” (Basho Records, 2015)
* Eric Reed (p-no): ”Groovewise” (Smoke Sessions, 2014)
* Frank Kimbrough (p-no): ”Quartet” (Palmetto, 2014)

* Moebius + Tietchens [Dieter + Asmus] (Bureau B, 2012)
...Ecouri tipice Krautrock cu experimente electronice pe acest penultim album al unui alt recent dispărut, germanul Dieter Moebius (1944 – 20 iulie 2015), fost în trupele Cluster/Kluster, Harmonia, etc...




















* Mighty Sam McClain & Knut Reiersrud: ”Tears Of The World” (ACT Music, 2015)
* (V.A.): ”Jazz at Berlin Philharmonic IV: Accordion Night” (ACT Music, 2015)
   - Klaus Paier / accordionc & Asja Valcic / cello
   - Régis Gizavo / accordion & vocals & Nguyên Lê / guitar
   - Stian Carstensen / accordion & Adam Baldych / violin
   - Vincent Peirani / accordion & Emile Parisien / soprano saxophone
...O pereche de albume de la ACT Music (& Vision) cu un neașteptat album de blues, poate cel mai blues-istic de până acum al casei germane și respectiv continuarea în volumul 4 al seriei de concerte ”Jazz at Berlin Philharmonic” de data asta cu acordeonul mânuit de 4 maeștri făcând pe rând pereche cu cello, vioara, chitara și saxofonul...și prilej de plăcute întâlniri cu câțiva muzicieni care au concertat deja în Ro (Gărâna, Timișoara Jazz, etc) , ”open” sau ”indoor”.



















* Stephan Micus: ”Nomad Songs” (ECM, 2015)
...Interesant album, al 21-lea la ECM al exoticului poli-instrumentist german ”nomad” atras de culturi din toată lumea, mai ales din zone asiatice și africane, adăugând panopliei oricum vaste pentru prima dată aici încă 2 instrumente: ndingo (un lamelofon înrudit cu kalimba din Botswana) și marocanul genbri, o lăută acoperită cu piele de cămilă și folosită de triburile Gnawa. Alternarea pieselor ritmate cu cele meditative și intervențiile vocale tipice întrun limbaj/alfabet personal ridică și ele calitatea unui album despre care un critic zicea că ”poate e mai ușor de admirat decât de absorbit la un nivel mai profund” (cum a fost cazul altor albume anterioare, mai ”introvertite” muzical)
O recenzie extinsă a albumului găsiți aici:
http://www.taisawards.com/inpage/stephan-micus/




* Titi Robin (avec Mehdi Nassouli): ”Taziri” (2015)..."World fusion, Mediterranean, North Africa" 
* Thierry 'Titi' Robin: ”Le Regard Nu” (1996)...solo: oud, bouzouki
....O descoperire nouă pentru mine acest chitarist Thierry Robin poreclit ”Titi” cu o muzică plină de culori mediteraneene, flamenco, etc (am citat mai sus încadrarea stilistică a lui ”Taziri”) și cu care am mai găsit și un album din 1996 întrun registru instrumental total diferit dovedind vechimea (citește ”experiența”) artistului pe care o implică un album vechi de aproape 20 ani la un artizan al confluenței dintre culturile Gypsy, orientală și europeană. (O altă descoperire tot târzie la care sper să revin altădată este cea a regretatului violonist canadian compozitor și producător Oliver Schroer (1956-2008), albumul ”Hymns and Hers” (2007) -ultima sa realizare- fiind punctul de pornire pentru mine în descoperirea unui muzician bine ancorat în filonul celtic).

* Twin Danger (Stuart Matthewman/sax, gtrs & Vanessa Bley/voc, p-no): ”Twin Danger” (Decca, 2015)..."Frank Sinatra meets The Clash" (with Larry Grenadier: bass)
* Melody Gardot: ”Currency of Man” (2015).
...Două albume vocale peste așteptări, debutul duoului ”Pericol geamăn” încluzând-o pe fiica veteranului pianist canadian Paul Bley și pe saxofonistul frumoasei Sade (Adu), respectiv un nou album soul-jazz al mult încercatei de soartă Melody Gardot, mult diferit stilistic de anterioarele ale artistei care după teribilul accident de bicicletă din 2003 se recuperează continuu fizic și mental, făcând și folosind muzica în scop terapeutic.









































* Frank Zappa: ”Dance Me This” (Zappa Records, 2015)
În luna iunie 1993 cu numai 6 luni înainte de a muri (cancer de prostată) Frank Zappa îi spunea unui jurnalist de la Guitar Magazine: ”Tocmai lucrez la un album de synclavier numit ”Dance Me This”, destinat a fi folosit de grupuri de dans modern dar probabil că nu va ieși până anul viitor”. Casete audio promo au apărut în 1994 ca ”bootlegs”, chiar dacă lansarea comercială a înregistrării complete nu era făcută public...așa că fanii săi au trebuit să mai aștepte peste 20 ani până la a completa la și-așa imensa sa moștenire cu albumul iconoclastului artist numit de Zappa Family Trust ”the landmark 100th Official Release”, lansat pe data de 1 iunie.
E important de amintit că în acea perioadă Zappa finaliza albumul "Trance-Fusion", ultimul capitol din monumentalul "Civilization Phaze III" (cu Ensemble Modern, lansat postum de Halloween în 1994) și "The Rage and the Fury: The Music of Edgard Varese" (încă neapărut), artistul aflându-se pe moment întro ”continuă serie conceptuală” începută în 1968 cu "We’re Only in It for the Money" și continuată de re-editarea lui ”Lumpy Gravy”.
La complexul deși timpuriul sintetizator synclavier dotat cu sampling digital Frank Zappa mai interpretase, printre altele, pe albumele "Francesco Zappa", "Boulez Conducts Zappa: The Perfect Stranger" -ambele din 1984- și pe ”Jazz From Hell” din 1986.



Particularitățile noului album sunt cele 3 pasaje -inclusiv în tema-titlu- cu vocile unui trio din Siberia de tip ”Tuvan throat singers”, Frank Zappa profitând de prezența acestora întrun turneu în U.S....plus câteva piese provocatoare tipice și relativ accesibile armonic, ritmic și melodic în care Frank-tatăl folosește chitara lui Dweezil-fiul la supra-imprimări (“Pachuco Gavotte,” “Goat Polo,” “Rykoniki,” “Piano,” “Calculus”), cu excepția celor 5 părți ale apăsătoarei suite electronice ”Wolf Harbor” ocupând peste jumătate din timpul total al albumului și necesitând de la ascultător o concentrare și o dispoziție mai specială.





marți, 14 iulie 2015

Jun Miyake, în căutarea ”Memoriei pierdute”


* Jun Miyake: ”Lost Memory Theatre, ­Act 2” (Yellowbird /Enja Music /Harmonia Mundi, 2014/2015)
O adevărată revelație pentru mine este acest japonez stabilit din 2005 la Galeriile Lafayette din Paris, pe care l-am auzit prima dată la un concert de pe canalul TV Mezzo prin luna mai și pe care l-am asociat imediat muzical ca ”show” și poate chiar ca tip de personalitate regretatului francez Hector Zazou și unui alt preferat de-al meu, americanul Kip Hanrahan. Numele celui descoperit de legendarul trompetist Terumasa Hino nu-mi era chiar străin, îl știam ca invitat la trompetă de pe Jean Michel Jarre: ”Revolutions” (1988) și de la contribuția sa relativ recentă de pe coloana sonoră a lui ”Pina”, documentarul premiat cu Oscar în 2012 despre regretata balerină și coreoregrafă Pina Bausch . Însă pentru că există și un relativ recent ”Act 1” la titlul propus, plus cel puțin încă un album al său foarte important mereu întâlnit în recenzii, ”Stolen From Strangers” (Yellow Bird /Harmonia Mundi, 2008), ales de mai multe reviste franceze și germane ”cel mai bun album al anului”...ziceam în postarea precedentă că acest artist complex merită o tratare/postare separată.
Myiake cu sunetul său hibrid caracteristic a compus de fapt peste 2500 producții de muzică pentru reclame TV, film, animație, documentare și dans contemporan -multe premiate precum cele de la Cannes International Advertising Festival sau London Effects & Animation Festival- el colaborând la producții pentru acești artiști, printre mulți alții: Pina Bausch, Robert Wilson, Philippe Decoufle, Oliver Stone, Jean Paul Goude, Katsuhiro Otomo.
Erik Satie pare să fie compozitorul clasic ce-l inspiră cel mai mult (vezi ”Gnossiene #1de pe albumul ”Glam Exotica!” sau ”The Locked Room” de pe ”Stolen...”) pe acest eclectic japonez născut la Kyoto în 1958 și creditat de ”www.discogs.com” ca artist, compozitor/textier, iar ca instrumentist cu înșiruirea ”Trumpet, Flugelhorn, Piano, Pianica, Programming”. Sigur că nu ne strică o privire și în trecutul său discografic, plecând de la debutul din 1983/84 cu albumele ”June Night Love” și ”Especially Sexy” de ”fusion, smooth & funk-jazz”, trecând apoi prin ”cool, bossa nova, folk, world, classical & avantgarde” de pe ”Mondo Erotica!”, ”Innocent Bossa In The Mirror” (cu Arto Lindsay și Vinicius Cantuaria) sau ”Glam Exotica!”, până la complexitatea ultimelor albume care mai adaugă la paleta stilistică și-așa largă și ”reggae, country & electronic”. Și suntem reparte de a fi epuizat lista de stiluri...
”Un om căruia nu-i este frică de nimic” -se scria undeva, după apariția lui “Stolen from Strangers”- ”Jun mIxează cu gust avantgardă, jazz, ”chant” gregorian, trip hop, ”chanson”, tango, hituri pop, vocabular muzical arab, indian, latino american și asiatic de unde extrage cele mai curioase sunete executate cu tuba, cello, oud, mandolină, cor bulgăresc și o multitudine de percuții acustice și electronice. 




O muzică pentru cei cărora le plac combinate contrastele, de ex. fanilor Tom Waits, David Sylvian sau Chet Baker...cu o precauție pentru delimitatorii pe sertare/stiluri clare: acest album le poate pune în pericol percepția muzicală asupra lumii.”
http://www.metisse-music.com/en/artists/Jun%20Miyake
Printre colaboratorii japonezului, inclusiv pe ”Lost...Act 1 & 2”, artiști dintre cei mai diverși ca țară/zonă de proveniență sau stil: Hal Willner, Arto Lindsay, Lisa Papineau, Peter Scherer, Vinicius Cantuaria, Dhafer Youssef, Bulgarian Cosmic Voices, David Byrne, Grace Jones, Nina Hagen, Gavin Friday, Ron Carter, Vincent Segal, Orchestra & Voices of Bulgarian Choir, etc.





"Cum se poate ca cineva să ajungă în interiorul unei memorii pierdute?
Nu am putut să îmi reprim întrebarea asta după finalizarea Actului 1.
Amintirile devin activate în locuri neașteptate întrun teatru: întro casetă regală încuiată, în fața ferestrelor din culise, în spatele cortinei, pe coridorul spre trapa pivniței..Fiecare amintire are o cameră căreia îi aparține.
Vreau să pășesc în această cameră, s-o miros, s-o inhalez.
Vreau ca un teatru potrivit acestor camere ale amintirilor să apară în Actul 2. 
...În căutarea cheii micuței camere care ne atrage în abisul conștiinței...
”Teatrul Memoriei Pierdute” a devenit acum lucrarea vieții mele.
Și ea va continua...” 
...ne anunță în booklet Jun Miyake anticipând cel puțin un viitor Act 3. Ceea ce face și varianta la ”Que sera sera” (music by Jay Livingstone) de pe Act 2, singurul ”remake” de 3:30 min dintro oră de muzică originală Miyake ce s-a convertit și în piesă de teatru muzical cu debutul la Tokyo și care combină cu subtilitate și eleganță până și cele mai disparate elemente și stiluri -chiar în perechi de câte 2 (!)- în ceea ce a fost numită ”constelația de sunet, imagini, scene și muzică”: bossa nova & reggae, Kurt Weill & Nino Rota, chanson & symphony, jazz & improvisation, rock & folk.