vineri, 22 august 2014

VicTim of....BAM (Black American Music)


Așa ar trebui să fie numele acestui blog, conform lui Nicholas Payton: în 2011 când a scos albumul ”Bitches”, trompetistul american de 40 ani a renunțat definitiv la termenul ”jazz” pe care-l considera ”colonialist opresiv”, întro dizertație publică de 15 minute în care și-a definit muzica sa drept BAM (”Black American Music”), element central dintro ”lansare a unei mișcări” mai ample pe care a dezvoltat-o și o susține de atunci și pe blogul său, pe Facebook și pe Twitter. Acest termen șterge în opinia sa granițele dintre R&B, Soul, Hip-Hop și Jazz, genuri detectate în cele peste 15 albume de până acum, incluzând cîteva colaborări. Sau altfel spus, pentru el genurile devin interșanjabile, Spirituals, Gospel, Blues însemnând totodată Jazz, Soul sau Funk. Este o semantică auto-impusă care încă stârnește controverse, dar chiar și adversarii acestei încadrări/mișcări trebuie să recunoască progresele făcute de un muzician care cântă simultan la trompeta ținută întro mână și la clapele Fender Rhodes-ului cu cealaltă -și pasajele nu sunt chiar scurte sau prea rare- iar mai nou găsim în dreptul numelui său și ”vocalist” începând de la ”Bitches”.
Nicholas s-a născut în New Orleans, tatăl său Walter a fost basist de jazz (apare pe standardul ‘Working in the Coal Mine’ a lui Lee Dorsey și a fost membru în Preservation Hall Jazz Band) în timp ce Payton-fiul parcurge un firesc traseu în tradiția unor predecesori trompetiști iluștrii locali, de la Louis Armstrong la Wynton Marsalis. ”Dear Louis” (Verve, 2000) a fost de altfel primul său album tribut și la care apare tot în premieră la tripleta trompetă, clape și voce.
Un muzician care trebuie urmărit progresiv, de la albumele cu un jazz american tipic și comun companiilor discografice majore Verve și Warner Bros din anii '90 & '00, trecând prin mai interesantele albume de la Chesky, Nonesuch și IN+OUT Records (label german) în intervalul aproximativ 2006-2010 și până la recentele materiale de la casele sale proprii BMF și Paytone Records.
Cele mai multe referințe și elogii le primește în ultimii ani odată cu plusul de originalitate, de la prestația de tip ”one man show” de pe ”Bitches” în genul neo-bop, pe care ”joacă” în aproape toate rolurile...chiar dacă -în pofida titlului misogin, cu trimitere desigur la influentul ”Bitches Brew” a lui Miles Davis- pe album apar invitate nu mai puțin de 7 femei, respectiv aproape întreaga secție de suflători și cunoscutele vocaliste din breaslă, Esperanza Spalding și Cassandra Wilson.



Un alt album istoric al lui Miles Davis ”Sketches of Spain” din 1960 (cu Gil Evans aranjor și dirijor) este reluat, remodelat după 53 ani și expus de Payton conform viziunii și sensibilității sale personale, trompetistul având în jurul său acum 19 membrii selectați din Orchestra Simfonică din Basel. Detractorii lui Miles Davis care comentau odinioară de genul ”asta nu e mici muzică simfonică, nici jazz” sau că ”trompeta lui Miles se aude prea puțin” n-ar mai putea să zică aceleași lucruri în 2013, Payton corijând și aceste (așa-zise) ”defecte”: de ex., trompeta sa se aude cam pe 90% din durata suitei.
Pe ”#BAM Live...” tot de anul trecut trioul surprins în selectul club din Washington îl include pe bateristul Lenny White (da, același ilustru veteran de pe "Bitches Brew" / Miles Davis și din Return to Forever-ul lui Chick Corea!). ”Un jazz-rock total în piese ca "The African Tinge" sau "Drad Dog" -scria undeva un jurnalist francez, comentând albumul- ”...improvizații magistrale, o secție ritmică de cel mai înalt nivel și un Nicholas Payton inspirat”.



Alte cronici îl pun alături pe "the champion of BAM” de modernii și în ”trend” Trombone Shorty și Robert Glasper, mai ales după noul album cu iz retro ”Numbers”: ”e ca și cum Payton și grupul acompaniator Butcher Brown Quartet ar fi călătorit în mașina timpului întorcându-se în 1973 și cântând pentru cei curioși față de ce se întâmpla cu 40 de ani în urmă în muzică, cu câte puțin de la Stevie Wonder, Herbie Hancock, Grover Washington Jr., Marvin Gaye sau chiar Jamiroquai în faza incipientă”. Am citat din una dintre cronicile care fac analogii și cu alți artiști, m-aș mai opri însă doar la un singur nume, amintit chiar de Payton întrun interviu: trompetistul Clark Terry -unul dintre idolii săi- și albumul acestuia care a pus o temelie solidă la devenirea sa ca muzician: ”Clark After Dark” (1978). Despre cum l-a întâlnit când avea doar 12 ani pe acesta, dar și despre colaborarea sa cu regretatul basist Ray Brown, despre cum a asimilat și muzica altor muzicieni cu care a fost comparat (de ex. Clifford Brown sau Fats Navarro), ne vorbește în acest recent interviu, aici:
http://revive-music.com/2014/07/22/exclusive-interview-nicholas-paytons-numbers-pt-1/



Nicholas Payton (tr, Fender Rhodes) (& Butcher Brown Quartet) - Numbers (Paytone Records, 2014)
Nicholas Payton - #BAM Live at Bohemian Caverns (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton (with the Sinfonieorchester Basel) - Sketches of Spain (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton - Bitches -2 LP/CD- (IN+OUT Records, 2011)
Nicholas Payton - Into the Blue (Nonesuch Records, 2008)
Nicholas Payton /Bob Belden /Sam Yahel /John Hart /Billy Drummond ‎– Mysterious Shorter (Chesky Records, 2006)
Nicholas Payton - Sonic Trance (Warner Bros, 2003)
Nicholas Payton - Nick@Night (Verve, 2000)






video:
Nicholas Payton Group - Burghausen at 43. Internationale Jazzwoche Burghausen, Wackerhalle, Germany, March 16, 2012
https://www.youtube.com/watch?v=y3xjmQXtBTE#t=13

marți, 19 august 2014

"Catholic boy: Warren Cuccurullo"


Noul album Warren Cuccurullo & Ustad Sultan Khan: "The Master" (Six Degrees Records, 2014), a apărut recent la 16 ani distanță de la momentul înregistrărilor care au avut loc în 1998 timp de doar 2 zile la studioul din Londra al lui Warren. Este vorba despre o surprinzătoare combinație între ambientalul și electronicul chitarist al regretatului Frank Zappa - ulterior cu stagii consistente de câte 5-6 ani în trupele Missing Persons și Duran Duran- și vocalistul clasic hindus și maestru ("The Master") la tradiționalul sarangi și totodată fost component în Tabla Beat Science alături de Zakir Hussain și Bill Laswell. Ustad Sultan Khan ne-a părăsit între timp în 2011, la 71 de ani.



http://worldmusiccentral.org/2014/07/26/warren-cuccurullo-and-ustad-sultan-khans-extraordinary-collaboration/

Albumul m-a condus la rememorarea altor câtorva albume solo sau colaborări ale celor doi, în cazul lui Warren Cuccurullo cele din anii '90 - '00. Între care vă recomand două, pe dominant acusticul "Road Rage "(1998) și mai ales pe w@r.ren.CUCc.u.ruLLO: " th@n.ks 2: / Fr @ nk ", adică întro scriere mai puțin criptată, Warren Cucurullo: "Thanks 2 (to) Frank" (recorded 1994, released Imago, 1996).
Acesta din urmă, așa cum sugerează titlul, un tribut adus desigur mentorului său și a altor numeroși muzicieni -mai ales chitariști- "papa Frank", la scurt timp de la decesul acestuia din decembrie 1993. Era de fapt chiar debutul instrumental mai mult decât promițător al chitaristului, cu Vinnie Colaiuta la tobe și Pino Palladino la bas, printre alții. Favorabil primit în general, unele cronici -de ex. cea din revista Guitar World- l-au plasat imediat pe autor chiar alături de iluștrii Steve Vai, Joe Satriani sau Alex Van Halen (!)


...Pentru mine povestea lui Cuccurullo începea cu opera rock din 1979 ”Joe's Garage -act I, II & III- ”, capitol de neocolit pentru orice zappafil începător, mediu sau avansat. Acolo am auzit prima dată acest nume cu o rezonanță oarecum hazlie, în piesa ”Catholic Girls”, o critică a Bisericii Catolice satirizând ”ipocrizia mitului bunei fete catolice” la imaginarul party din ”Social Club”, supervizat de Frank -aka Joe, aka ”Central Scrutinizer” (un fel de ”Big Brother”). E clubul unde, după o slujbă C.Y.O. (tânără organizație catolică), are loc o conversație între Father Riley și enoriași de-ai săi: Mary -prietena lui Joe și una dintre ”fetele catolice” de încredere, interpretată cu vocea ei senzuală de Dale Bozzio- e pusă să aleagă dintre ”catholic boys”, adică băieții ei preferați...între care îi numește chiar cu numele lor reale pe Warren Cuccurullo și Vinnie Colaiuta! Bineînțeles că și reciproca e valabilă, Warren alegându-și și el ”fetele catolice” preferate de acolo...doar că acestea erau fictivele ”Carmenita Scarfone” și ”Toni Carbone”Warren Cuccurullo și Ed Mann mai interpretează și rolul ”Sy Borg” în ”piesa” ”Garajul lui Joe”, totuși realitatea completa sau chiar depășea pe alocuri ficțiunea lui Zappa, ea însăși ”împănată” cum am arătat, cu date reale: Dale devine cu-adevărat soția bateristului Terry Bozzio (care în operă nu prea bate tobele ci doar interpretează personajul Bald-Headed John și-l imită în piesa-tribut "Dong Work For Yuda" pe bodyguardul lui Zappa, John Smothers!...) și ulterior vocea principală din trupa Missing Persons unde-l va avea coleg pe Warren. 
Până atunci însă ”Joe's Garage” cu ale sale multiple ținte critice atinse cu sarcasm și umor dar și solid susținute muzical, se dovedise rampa de lansare atât a chitaristului Warren cât și a tobarului Vinnie Colaiuta, numit ”cel mai avansat și tehnic baterist” de către revista Modern Drummer, și aici pe ”Joe s Garage” cu ”una dintre cei mai mari performanțe la tobe din top 25 din toate timpurile”.
Sunt doar câteva date premergătoare albumului tribut la care revin acum după această lungă acoladă la care am apelat ca să înțelegeți ce important fusese best-seller-ul și ”bona fide masterpiece Joe's Garage”. Același superlativ ”capodoperă” aveam să-l întâlnesc și în cronici care se referă la debutul solo
w@r.ren.CUCc.u.ruLLO: " th@n.ks 2: / Fr @ nk "
released Imago Records, 26 Mar 1996



Coperta din carton a albumului (în spirit ecologist) a fost inspirată de Neil Young iar cele 11 piese -deși e vorba de un album-tribut Zappa- îi aparțin exclusiv lui Warren:

Track List:

1. The Canarsie Daiquiri
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
2. Orgasmatron (originally titled "Retro Harmonix")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
3. Ass Man (originally titled "The Next Page")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs) 
4. Jam Man Jam
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
5. Hey Zawinul (originally titled "Hey Joe") 
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino, tabla: Talvin Singh)
6. The Galactic Ballerina
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino) 
7. Low Speed Chase (originally titled "Break It Up")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
8. Indian Time Zones
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
9. Tardinha
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
10. The Spider
(drums: Vinnie Colaiuta, Chapman stick bass: Nick Beggs)
11. Thanks To Frank
(drums: Jerry Cuccurullo, bass: Nick Beggs, recorded live, July 7, 1994, 2:30 AM, Stone Pony, NJ)

Written-By, Arranged By, Producer, Guitar – Warren Cuccurullo 
Notes: There are no overdubs on this record
All tracks recorded live in Studio B Metropolis on August 20th & 28th 1994, except ”Thanks To Frank”. 
Albumul de rock instrumental debordând de energie, este captivant și destul de diversificat, cu trimiteri la invenția erotico-S.F. a regizorului actor Woody Allen (02. ”Orgasmatron”)...la claviaturistul austriac Joe Zawinul, prin inflexiunile indiene ce anticipau colaborarea cu ”The Master” Ustad Sultan Khan (din piesa 05. ”Hey Zawinul”)...sau cu splendida baladă-tribut și totodată temă-titlu de la final (11. ”Thanks To Frank”). 
Și cu alte câteva dovezi certe că W.C. era contemporan în 1994 nu doar cu cei 3 chitariști amintiți de Guitar World, dar și cu Randy Bachman sau Jeff Beck. ”Piesele sunt un mix de precizie și pasiune”, se scria undeva.
Numele lui Cuccurullo mai apare în cîteva titluri de albume din vasta discografie Frank Zappa, chiar fără participarea acestuia, în seriile de ”Rarities, Oddities, Outtakes & Bootlegs” și ”Assorted Live Collections”, de ex. Frank Zappa: ”Cuccurullo Brillo Brullo”
 Seagull Records   Format: 2 × CD, Unofficial Release   Country: Italy   Released: Jun 1993





Se poate asculta și în întregime albumul, aici:

https://www.youtube.com/watch?v=EcBdMr6FBUc

Mai cunosc și vă mai recomand:
* Warren Cuccurullo: ”Machine Language” (1997)...album electronic-ambiental, total diferit de restul celor pomenite aici.
* Warren Cuccurullo: ”Roadrage” (live) (Not On Label, 1998)...pe care îl veți întâlni și ca ”Road Rage”, conform piesei-titlu de deschidere inspirată din blues. 
Succede și completează "Thanks 2 Frank", cu piese cântate dominant acustic în shows-urile sale solo din 1994-96, incluzând 2 covers-uri Zappa ("Transylvania Boogie" și "Willie The Pimp") și unul Duran Duran, "Ordinary World".
Warren este cel mai mulțumit însă de live solo acustica "Suddenly Spring" de pe acest album, interpretată pentru VH-1 din Londra: ”Este cea mai emoționantă, pasională și plină de spirit cântare la chitară pe care eu am făcut-o. N-ați mai auzit așa ceva. Sună ca și cum ar fi fost înregistrată întrun studio”.





marți, 12 august 2014

Marco Minnemann, până la ”EEPS” și după...


”Marco plays EVERY instrument on this album” este indicația oferită pe copertă și e bine de știut asta referitor la noul album ”EEPS”, dacă vrem să avem imaginea unui poli-instrumentist acum în mare vogă și ”exponențial”.
Dacă se folosește la fotbaliști această expresie din algebra matematicii -de ex. chiar pentru tizul său Marco Reus de la Borussia Dortmund, dorit acum de Barcelona și Atletico Madrid, cum citeam undeva recent- de ce nu ar fi potrivită sintagma asta și unor muzicieni?...Despre Marco al nostru de aici numit și Minnemann -născut în 1970 și german de origine, stabilit demult în San Diego/California- chiar se poate spune că este un baterist & vocalist exponențial...și aș mai adăuga mai nou chiar și ”aristocrat”, ca să mă folosesc chiar de numele trupei sale The Aristocrats pe care a înființat-o în 2011.
Ultima dovadă e noul său album solo ”EEPS” (Lazy Bones, 2014), o perlă ”neo-prog & fusion” marca stilistică a label-ului Abstract Logix (și casele mai mici asociate). Al unui muzician fără îndoială exigent și ”in crescendo” nu doar calitativ, ci unul totodată prolific ca număr de apariții sub nume propriu și în variate proiecte, combinații și colaborări cu alții, între care albume personale care pe mine m-au convins și pe care vi le recomand tot așa, ”in crescendo”...cu-atât mai mult cu cât e și o suficient de mare diversitate de ”sound” și mult imprevizibil:
* ”Orchids” (2003)
* ”House Wife Dog & Two Kids” -2 CD- (2007)
* ”Evil Smiles Of Beauty/Sound Of Crime” -2 CD- (2012)
* ”Symbolic Fox” (2012)

(Acestea erau titlurile alese de mine pentru postarea de pe Facebook, înainte de a găsi și citi un interviu al lui Marco....interviu în care aveam să constat că muzicianul exact aceste titluri le recomandă, în plus și pe ”A Mouth of God” din 2008...
(vezi interviul aici: http://echoesanddust.com/2014/06/interview-marco-minnemann/ )








Desigur că piesele mele preferate sunt cele mai complexe și lucrate, deci și cele mai lungi ca durată: 08. ”Sushi Cat Doll” și 15. ”When I Was Gone...dar pe un album așa închegat, divers și imprevizibil...și  care dezvăluie la fiecare repetare altceva, parcă e o impietate să ai favorite.
Dintre colaborările sale mai recente, mai ales pentru cei care-l cunosc doar ca partener pentru Steven Wilson('s Band) și Joe Satriani, alături de 2 albume de studio și unul ”live” cu The Aristocrats se disting și următoarele (observați ce multe apariții cu MM au fost în 2010!):
* Mike Keneally & Marco Minnemann: ”Evidence of Humanity” (2010)
* Alex Machacek feat. Marco Minnemann: ”24 Tales” (Abstract Logix, 2010)
* Trey Gunn & Marco Minnemann: ”Modulator” (2010)
* John Czajkowski & Marco Minnemann: ”West ZooOpolis” (Abstract Logix, 2010)
* Trinity Xperiment (with guest Marco Minnemann): ”Honeymoon on Mars” (ESC Records, 2009)
* The (Jimmy) Pitts/(Marco) Minnemann Project (2012)
* Ephel Duath (Italy) (with Marco Minnemann): ”Hemmed by Light, Shaped by Darkness” (2013)
* Levin, Minnemann, Rudess: ”L.M.R.” (Lazy Bones Recordings, 2013).

Diversitate mare și aici, chiar când e vorba -să zicem- de albume în duo chitară/tobe, a priori suspectate de asemănări și similitudini. Marco știe cumva, când i se lasă ”spațiu”, să individualizeze și să ”personifice” fiecare album pe care apare, ceea ce îi este tipic și lui Mike Kenneally...fiind ușor de detectat la cei doi, împreună sau separat, încă odată ”școala” lui Frank Zappa. Care influență, lecții și estetică s-au răsfrânt nu doar asupra unei întregi pleiade de chitariști din diverse generații, ci și asupra unor bateriști/tobari...așa că-l putem lesne înseria pe Minnemann pe linia unor Terry Bozzio, Jimmy Carl Black, Vinnie Colaiuta, Ed Mann sau Chad Wackerman.
Tot Marco pe noul ”EEPS” cântă și la chitare, voce și clape, face și mixajul, înregistrările și aproape toată ingineria de sunet. Mai multe despre acest album cu-adevărat ”solo” din toate punctele de vedere, aflați direct de la ”sursă” aici:






Minnemann -care era pe cale să-l înlocuiască pe Mike Portnoy din Dream Theater- a cântat în trupa lui Joe Satriani în turneul din 2013 care a ajuns și la București, contribuie la noul album Steven Wilson în pregătire a fi lansat în această toamnă și lucrează deasemeni și la un nou material cu ai săi The Aristocrats.