luni, 16 noiembrie 2015

Muzici de băgat întro „sacoșă sau poșetă nouă”: Scott DuBois, Christy Doran's „New Bag” și Erika Stucky





* O zi de iarnă în tundra, un voiaj în progresie de la răsăritul soarelui la lăsarea întunericului: aceasta este tema albumului de debut la ACT Music a chitaristului de 37 ani din New York și în care album cuvântul-cheie este, bineînțeles, lumina. Autorul e un peisagist de sunete care, balansate de această lumină diferită, ne conduc prin fazele zilei și prin schimbările imprevizibile ale vremii de la munte. Atmosfera aduce aminte de realizări mai vechi ale lui John Surman și Oregon, mie cel puțin așa mi s-a părut, tenor saxofonistul german & clarinetist bas Gebhard Ullmann contribuind prin solourile sale în mod special la astfel de analogii. Din cele 7 piese 4 ating sau depășesc 10 minute, dar nu avem senzația de monotonie și repetitivitate, asta și pentru că secția ritmică -basistul american Thomas Morgan + bateristul danez Kresten Osgood- își fac bine treaba, bine rodați întro formulă stabilă de circa 10 ani cu care chitaristul a convins și pe anterioarele „Black Hawk Dance” (Sunnyside, 2009), cotat maximal cu 5 stele de revista DownBeat, respectiv pe „Landscape Scripture” (Sunnyside, 2012), unul dintre albumele de jazz de Top 10 pentru acel an, conform ierarhiei mai multor publicații. „Sensibilități melodice exploratorii, ambiții compoziționale solide, ...o abandonare coezivă versus subtilități complexe”, iată câteva impresii din reviews-urile albumelor sale, la care trebuie adăugate și cele 2 colaborări de la Soul Note Records cu saxofonistul David Liebman, cu care Scott începuse să „facă valuri” prin 2006-2007...pentru a ajunge în prezent la statutul de „printre cei mai aventuroși chitariști și una dintre cele mai importante figuri ale tinerei scene de jazz din New York”. Titluri ca „Prairie Suite”, „Lake Shore Suite” sau „Winter Haystacks” de pe „Landscape...”, anteriorul opus care urmărea acolo ciclul anotimpurilor, anticipau parcă noul album înregistrat la Copenhaga, pe care ar trebui să-l regăsim printre cele mai bine clasate și pentru acest an, 2015.
După Lucien Dubuis, elvețianul „meșter” la saxofon alto, clarinet bas și clarinet contrabas (de care m-am ocupat cândva pe acest blog), a venit rândul unui muzician cu nume asemănător și de care cu siguranță vom mai auzi, chitaristul „fascinant” -conform Jazz Times- Scott DuBois.







* De multe ori un nou album e doar pretextul abordării unuia sau altuia dintre muzicieni/trupe pentru a-i aduce în față pentru tot sau aproape tot ce-au realizat până acum. Prezent la Gărâna 2015 cu proiectul-tribut  de 4-tet Hendrix vechi de vreo 10 ani „reîncărcat” de noul (Christy) Doran, (Erika) Stucky, (Fredy) Studer & (Jamaaladeen) Tacuma Play The Music Of Jimi Hendrix: „Call Me Helium” (Double Moon Records, 2015), chitaristul elvețian are de peste 15 grupul său deloc „nou” New Bag de care știam datorită debutului din 1999, un CD pe care mi l-am cumpărat de la Wels/Austria la una dintre primele descinderi la festivalul Music Unlimited. Peste altele ulterioare am trecut fugitiv, ca de exemplu peste „Elsewhere”, prea „rockish” pentru pretențiile și așteptările mele actuale și prea croit pe calapodul unui material parcă destinat acompanierii noii vocaliste Sarah Buechi...așa cum ar trebui să se întâmple la un album solo al acesteia (deși ulterior când realmente am dat de așa ceva aveam să fiu plăcut surprins!).
De data asta însă le-am luat metodic și cu răbdare pe cele 6 din totalul de 7 (pe „Mesmerized” din 2013 nu-l aveam), plusând la final cum spuneam cu 2 noi apariții ale respectivei Sarah cu suportul unui coleg din New Bag, dar nu C. Doran. Am parcurs fiecare album de cel puțin 2 ori pentru a mă convinge la finalul regalului elvețian că cele mai inovativ-interesante sunt cele cu vocalistul Bruno Amstadal: al 2-lea album din seria cronologică, cel cu indianul M. Balasubramoniam la tradiționalul instrument mridangam și 2 dintre cele de la mijlocul perioadei, intervalul 2004-2009, respectiv „Perspectives” și „The Competence Of The Irregular”, cel din urmă incluzând  o piesă-fanion aș numi-o eu, „1000 Moskitos”. Acest Bruno atrage prin felul cum cântă, recită, vorbește sau vocalizează întrun stil ce împrumută mult din tehnicile lui Mike Patton (Faith No More, Mr. Bungle, Fantômas, Tomahawk, etc), dar și piesele lui Doran în general pe partea instrumentală sunt mai variate și mai incitante, cu multe momente dense și apăsător-amenințătoare, rapid executate și cu multe ruperi de tempo, dar cu bine duse în general până la capăt. Liderul chitarist irlandez stabilit la Lucerna în Elveția pune în această muzică acumulările pe care le adunase încă din 1984 în variate proiecte cu diverși muzicieni din zona avangardistă a free-jazz-ului, mulți amintiți de Wikipedia (care din păcate nu alocă o pagină separată și pentru New Bag...)
Inspirate mi se par și cele 2 recente albume solo Sarah Buechi de la Intakt Records care invită la reascultări, oricum mult peste cele 2 cu New Bag cu ea la voce în locul lui Bruno Amstadal. Participă pe ambele bateristul Lionel Friedli și membrii din grupul tânărului pianist Stefan Aeby. Cine-l asociază pe Doran doar cu Erika Stucky ca vocalistă ar trebui să fie curios și să le compare pe cele 2 sesizând mai ales diferențele: „one of today's most innovative jazz vocalists” -cum o consideră mulți din presa muzicală pe yodler-ița americano-elvețiană Erika- aceasta e ocupată mai nou, separat de promovarea lui „Call Me Helium” în turneu cu cuartetul „gărânean”, de personajul „Spider Girl”, varianta feminină a Omului păianjen în show-ul bazat pe albumul ei din 2013 „Black Widow/ Văduva neagră”, cu ecouri și din anteriorul „Suicidal Yodels”, show pe care-l susține cu bateristul avangardist Lucas Niggli (Big Zoom, Susanne Abbuehl, Barry Guy, Elliott Sharp, etc) și cu multi-instrumentistul Terry Edwards, fost colaborator a lui Tom Waits...același Tom Waits pe care însăși Erika îl venera nu demult, reluându-i integral împreună cu alți artiști, într-un spectacol pentru scenele pariziene, albumul epic și clasic al acestuia „Rain Dogs” din 1985. Dar cu ce pleiadă de somități e asociată stilistic în general Erika Stucky, altfel un „entertainer” desăvârșit, admirabil și surprinzător la voce și la micul ei acordeon cu butoane: Laurie Anderson, Frank Zappa, Macy Gray, Sissel (Kyrkjebø), Diamanda Galas, Judy Garland, Bob Dylan, etc, etc!
Un adevărat jongleur (termenul „jongleuză” există oare?) inefabil cu muzici din varii stiluri și perioade și al citatelor și cuvintelor din cele 5 limbi pe care le cunoaște perfect, plus costume, proiecții video și alte artificii tehnice de scenă, inclusiv propriul smartphone cum a făcut la Gărâna. Și e doar o parte din arsenalul artistei într-o minusculă schiță de portret pe care am încercat-o aici la finalul unei postări pentru care inițial nici nu mă gândisem la ea, doar că veni vorba de acompaniatoarele vocaliste ale chitaristului Doran...pentru că Erika Stucky merită fără îndoială o abordare separată și exclusivă...și mai ales trebuie ascultată, înțeleasă și urmărită „live”!
http://www.erikastucky.ch/


Christy Doran's New Bag (Switzerland) – Elsewhere (Double Moon, 2015)
Christy Doran's New Bag – Take the Floor and Lift the Roof (Double Moon, 2011)
Christy Doran's New Bag – The Competence Of The Irregular (Between The Lines, 2009) 
Christy Doran's New Bag – Now's The Time (Between The Lines, 2006)
Christy Doran's New Bag – Perspectives (Between The Lines, 2004)
Christy Doran's New Bag – Heaven Is Back In The Streets (Between The Lines, 2002)
Christy Doran's New Bag with Muthuswamy Balasubramoniam – Black Box (Double Moon, 2001)
Sarah Buechi – Flying Letters (Intakt, 2014)
Sarah Buechi with Stefan Aeby, André Pousaz and Lionel Friedli – Shadow Garden (Intakt, 2015)













Recomandări, referințe:
Scott DuBois (gtr) - Winter Light -2 LP/CD- (ACT Music, 2015)
Scott DuBois - Black Hawk Dance (Sunnyside, 2009)..."maximum 5-star rating from DownBeat Magazine"
Scott DuBois - Landscape Scripture (Sunnyside, 2012)..."one of the "Top Ten Jazz Albums of 2012"
Scott DuBois feat. David Liebman - Tempest (Soul Note, 2007)
Scott DuBois feat. David Liebman - Monsoon (Soul Note, 2005)

Piesa din videoclip este tema-titlu a unui album neintrodus mai seria de mai sus, pastorala "Banshees" din 2008.














marți, 10 noiembrie 2015

Un singur trombon în 3 formule diferite: Hazmat Modine, Reut Regev's R*time & Adam Lane´s Full Throttle Orchestra

Hazmat Modine, NYC best kept secret"
Una dintre cele mai „colorate” și atractive muzici întâlnite în ultima lună este cea emanată de trupa germano-americană Hazmat Modine condusă la muzicuță, voce și chitară de frontman-ul Wade Schuman, descoperirea plecând în sens invers acelor de ceasornic de la noul album numit ostentativ „Extra-Deluxe-Supreme” (Jaro, 2015), trecând printrun „live” de anul trecut și ajungând până la primul album de studio din 2006. Și pentru că nici ceilalți componenți nu erau la debut, aveam să descopăr datorită trombonistei Reut Regev încă o trupă cel puțin interesantă, Full Throttle Orchestra, cu o muzică însă mai pretențioasă mult mai ancorată în zona jazzului modern creativ, trupă a basistului Adam Lane aflată sub contract exact în același interval de timp 2006-2014 la selectul label amero-portughez Clean Feed.
Revenind la combo-ul germanului Schuman, am baleiat peste o serie de „reviews”-uri, în Wikipedia și Discogs.com și am sintetizat cam ce-ar include ceea ce a fost generic numit „Blues Baroc”: Folk, Klezmer, Balkan, World Fusion, Gospel, Rock Steady, Memphis Sound, American Roots, Retro Jazz...cu inserturi de Egyptian Afro-Pop și suport din miezul Asiei din Tuva de la trupe vocale în stilul „throat singing”, cu ale lor voci unice (mai ales masculine) guturale sunând „dublate” din esofag: Alash Ensemble pe noul album, Huun-Huur-Tu pe 2 din anterioarele 3. De câteva ori am avut senzația, ținând cont și de timbrul oarecum asemănător al vocii lui Wade, că-i ascult pe Tom Waits, Dr. John sau oricum, ceva între (!)...
Un microclimat aparte, o alchimie specială plină de antren și umor -etalat mai ales în aparițiile „live”, dar și pe „inner sleeves”, vezi mai jos- reușește Wade Schuman & comp., instrumentația diversă și garnitura suplă diferită de la piesă la piesă asigurând și gradul de imprevizibil odată cu eliminarea oricărui risc de monotonie prin repetitivitate....pe un fond liric de alegorii ale triumfului și tragediei umane, pe noul album „Extra-Deluxe-Supreme” cu textele prezente pe coperți. Și ca și cum toate astea nu erau de ajuns, mai apar și invitații diverși și surprinzători, de la diva indie-pop Natalie Merchant, chitaristul Jim Campilongo...până la mici formule de Brass Band sau cunoscutul grup Kronos Quartet prezent pe „Cicada”, turneele viitoare ale trupei anunțate pentru 2016 apelând de ex. la nou cooptatul baterist-percuționist Tim Keiper, muzician cunoscut din arealul lui John Zorn/Tzadik Records.
Inițial am privit cu rezerve această supra-aglomerare de elemente care nu întotdeauna au condus la calitate și originalitate, vizavi și de epatarea titlului noului album...dar după ce am trecut prin toate cele 4 albume am realizat că HM ar merita, cu blues-ul lor „baroc”, „mutant” sau cum vreți să-l numiți, mult mai multă atenție pe meleagurile noastre...

* Hazmat Modine: „Live” (Jaro, 2014)
* Hazmat Modine: „Cicada” (Barbès Records, 2011)
* Hazmat Modine (Germany): „Bahamut” (Barbès Records, 2006)














Trombonista de origine israeliană Reut Revev stabilită din 1998 la New York, împreună sau nu cu soțul ei percuționistul Igal Foni, e membră și în Positive Catastrophe (2 albume la casa Cuneiform) dar, cum aminteam deja, și în grupul basistului Adam Lane Full Throttle Orchestra unde-i colegă cu câțiva importanți și cunoscuți muzicieni precum trompetiștii Nate Wooley și Taylor Ho Bynum. A debutat deasemenea și solo cu propriul R*Time, cele 2 albume cu această formulă personală fiind destul de apropiate ca și „climat” stilistic de Hazmat Modine pe linia unui jazz contemporan cu influențe tradiționale ebraice...pe când cele 3 cu Full Throttle Orchestra sunt mai pretențioase și etalează muzica de la frontiera dintre jazz, clasic contemporan, punk, metal, noise...„music of questionable worth", așa cum o numește însuși liderul basist & compozitor Adam Lane cu umor...(vă las să alegeți oare la ce element chestionabil se referă?...pentru că în limba română „worth” înseamnă în funcție de context „valoare/preț”, „hărnicie”, „destoinicie” sau „merit”).




Dintre cele 3 nume din titlul postării cel mai puțin cunosc din R*time...dar „exoticul „no-man's land” dintre avant jazz, rock, funk, reggae și dub” explorat pe piesele 100% originale la debut, paralela cu experimente funk ale trombonistului Ray Anderson din Chicago gen Slickaphonics (detectate de un critic atent) sau calibrul unor invitați precum veteranul basist Brad Jones sau „hendrixianul” chitarist versatil David Phelps, sunt toate elemente solide „pro”, ca și garanțiile implicite date de nivelul mediu al producțiilor caselor Ropeadope și Enja.

Referințe, recomandări:
Reut Regev: „This Is R*time” (Ropeadope Digital, 2009)
REUT REGEV's R*TIME: „ExploRing the Vibe” (Enja, 2013)
Adam Lane´s Full Throttle Orchestra: „New Magical Kingdom” [Clean Feed, 2006]
Adam Lane´s Full Throttle Orchestra: „Ashcan Rantings” -2 CD- [Clean Feed, 2010]
Adam Lane´s Full Throttle Orchestra: „Live in Ljubljana” [Clean Feed, 2014]














luni, 9 noiembrie 2015

Noutăți cu elvețienii Le Rex și norvegienii Mette Henriette, Thomas Strønen, Eivind Aarset și Christian Wallumrød & Trondheim Jazz Orchestra

Încep de unde am rămas la ultima postare din octombrie cu aceeași casă Cuneiform la care au aderat, atipic esteticii dominante a label-ului profilat pe prog-rock și post-R.I.O., și elvețienii Le Rex, „winds combo”-ul cu pachetul de 4 suflători și un baterist, apelând inclusiv la un studio de înregistrări din Chicago pentru noul album „Wild Man”. Tenor-saxofonistul Marc Stucki e principalul compozitor aici -8 dintre cele 13 piese, mai toate sub 5 minute durată-, Benedikt Reising (alto sax) are 2, Andreas Tschopp (trombon) tot 2 iar tubistului Marc Unternährer una singură...Albumul elvețienilor e unul „à l'américaine”, sound-ul trimite cu gândul la trupele de stradă din era de aur a jazzului tradițional dansant gen „funeral & wedding” din zona New Orleans cu destule accente comice aduse de duelul trombon-tubă („Le Clic”, „Riff Raff”, „Anchor”, sau finalul „Be In Shape!”)...Totuși n-am putea numi ăsta un jazz pur tradițional pentru că are suficient de multe inserturi tipice post-bopului modern, plus ca element vizual adjuvant entitatea S.F. flotantă și difuză de pe coperți, în total contrast cu fundalul lugubru al unor hale dezafectate. Posibil locuri improprii transformate în săli de concert ca și clubul bucureștean #Colectiv, locul tragediei naționale...



Tot piese scurte ca durată are și tânăra, frumoasa și talentata saxofonistă norvegiană Mette Henriette, debutantă la ECM cu dublul set auto-intitulat. 15 teme sunt pe CD1 cu trio sax, cello & pian, 20 pe CD2 cu un ansamblu mai mare incluzând încă 2 suflători, bandoneon, 6 strings cu membrii din Cikada Quartet, bas și tobe. „Jazz cameral” mi se pare încadrarea cea mai potrivită, mai ales părții secunde cu Ø Ensemble. Unele piese/pasaje reclamă concentrare și răbdare în plus.


Alte 3 apariții norvegiene, alte tot atâtea confirmări ale liderilor deja consacrați, cum urmează:
* Thomas Strønen (drums/compositions) cu al său nou „Time is a Blind Guide/TiAbG” (ECM, 2015), unde avem tot un jazz cameral melodic și impresionist cu lamenturi scandinave pe fundal cu percuții afro, cu britanicul Kit Downes la pian, partenera acestuia Lucy Railton la cello și „uneori” cu nu mai puțin atractiva Siv Øyunn Kjenstad (perc./ voc.) -vezi videoclipul- „Dacă „crossover” poate însemna orice -este de părere criticul John Fordham-  atunci acest album e un exemplu fascinant”, el remarcând tema-titlu „folk-rockish” cu o improvizație de tip Keith Jarrett pe fond bogat percusiv. Preferata mea este penultima tema „As We Wait for Time”.

* Eivind Aarset (guitars), surprins în detaliu în viziunea sa muzicală unică la „limita între intimitate și curaj” de Adriana Cârcu în interviul din luna mai 2015 pentru AllAboutJazz(.com) își continuă „Visul logic” din 2013 pe noul „I.E. (Jazzland, 2015), o lungă elegie abundent tratată electronic pe cele peste 70 minute și realizată cu o formulă extinsă, cu Erland Dahlen, Wetle Holte, Audun Erlien, , plus invitații Jan Bang, Lorenzo Esposito Fornaseri, Jan Galega Brönnimann, Michele Rabbia și suflători din Det Norske Blaase Ensemble. Deși plecând de la Jimi Hendrix Experience modelele sale din perioada formativă au fost altele, pe acest album la chitară se regăsesc ecouri de la The Edge/U2, Andy Summers/Police sau Jonny Greenwood/Radiohead ceea ce nu alterează originalitatea unui chitarist cufundat întro Électronique Noire”, nișă proprie și unică în scena muzicală actuală și în prog-rock și în jazz. Albumul a primit recenzii favorabile în Germania și Elveția și se vorbește chiar că ar fi vorba despre cel mai împlinit material al său de până acum.



* Christian Wallumrød & Trondheim Jazz Orchestra: „Untitled Arpeggios and Pulses” (Hubro, 2015). Comandată special pentru a marca cea de-a 50 cea ediție a festivalului de la Kongsberg din 2014 unde a fost interpretată în premieră, lucrarea continuă în 4 părți fără pauze a apărut pe al 3-lea disc al compozitorului de anul acesta de la casa Hubro, cu o la fel de insolită componență a catalizatorului Big Band  T.J.O. incluzând membrii din ansamblul său, dar și din formulele Huntsville, Dans les Arbres, Moskus, Brutter, Skadedyr, Broen, Lemus, Thomas Strønen (Group), etc. Despre câteva dintre acestea ați putut citi până acum pe acest blog, altele probabil vor urma, Hubro și Rune Grammofon fiind dintre casele de discuri cele mai interesante și avangardiste pentru reflectarea nivelului atins în ultimii ani de jazzul nordic european.
O scurtă descriere, încadrarea stilistică și o listă a proiectelor-colaborări derulate între 2000-2014 găsiți pe pagina de Facebook a trupei, aici: