duminică, 24 iulie 2016

„Pasărea e viermele"...sau despre jazzul de calitate descoperit „din fașă" (3)


* Sarathy Korwar (dr, perc) - Day to Day (Ninja Tune/The Steve Reid Foundation, 2016)...."jazz, electronic and Indian harmonics"
* Kayhan Kalhor, Aynur Dogan, Salman Gambarov, Cemil Qocgiri - Hawniyaz (Harmonia Mundi, 2016)
Dacă n-aș fi descoperit pachetul consistent de la ”pasărea-vierme”, probabil aceste 2 albume ar fi dominat postarea ca preferatele lunii iunie, cu-atât mai mult servind ca punți de legătură culturale Est-Vest în tensionatul context actual (Turcia, Siria, Afganistan, etc)!
Originalitatea e indiscutabilă la albumul de debut "De la o zi la alta" al percuționistului născut în S.U.A., crescut în India unde a învățat tabla și stabilit după terminarea studiilor la Londra unde s-a orientat spre adaptarea ritmurilor indiene clasice la instrumente percusive neindiene. Trepidanta și provocatoarea scenă londoneză l-a asimilat repede prin Shabaka Hutchings (Sons of Kemet, The Comet is Coming), Cara Stacey (Kit Records) și clarinetistul Arun Ghosh, iar conceptul pentru ”Day to Day” a primit la finele lui 2014 finanțarea de la patronii Steve Reid Foundation (fundație care comemorează viața și moștenirea unui percuționist/baterist legendar), suport care i-a permis voiajul în India în regiunea Sidi, satul Gujarat cu o populație care emigrase cu secole în urmă din Africa de Vest și unde a găsit un grup de 5 percuționiști/vocaliști poliritmici, The Sidi Troupe of Ratanpur, care formează scheletul ritmic de bază pentru album. ”Înregistrarea este despre cum trăim zilnic, individual şi colectiv. Ritualurile de zi cu zi şi sarcinile care ne leagă împreună reprezintă în sine o sărbătoare de banal si lumesc” -explică  Sarathy. ”Cuverturile colorate manual pe care localnicele le fabrică uzual servesc ca o perfectă metaforă muzicii: Femeile Sidi fac aceste colaje uimitoare de culoare, folosind cârpe zi de zi. Iată cum văd eu acest album”. Unul colorat ingenios și la figurat care combină folk-ul comunității indiene Sidi, jazzul și electronica.
* Hawniyaz în dialectul kurd înseamnă ceva de genul ”fiecare are nevoie de fiecare, fiecare e într-un anume loc pentru altul”. L-au ales 4 muzicieni care s-au întâlnit întâmplător în nord-vestul Germaniei la Morgenland Festival din Osnabrück, fuzionând sensibilitățile și sunetele lor personale de origine kurdă și persană, doar ușor influențate de Occident. Mai scrie pe disc și că ”osmoza magică rezultată ne amintește cât de bogată poate fi influența popoarelor migratoare pentru toate culturile lumii”.
- Kayhan Kalhor: kamancheh (instr. trad. iranian)
- Aynur Dogan: voice
- Salman Gambarov: piano
- Cemil Qocgiri: tenbur





                                                                          kamancheh

P.S.:
Arkady Shilkloper - Owner of a Lonely Horn: Symphonic Tribute to YES (ArtBeat Music/Russia, 2015)
...mi se pare la prima audiție conform așteptărilor, cornetistul de care aminteam în postarea (2) trecând în revistă pe acest album apărut anul trecut în dublu format exclusiv în Rusia, câteva teme ”clasice” Yes: Roundabout, Time And A Word, Onward, Changes, Owner Of A Lonely Heart...Iată-i pe principalii interpreți, cum apar pe coperta din spate a CD/LP-ului:
- Bass – Egor Ashmarin
- Drums – Peter Ivshin*
- French Horn [Horn], Horn [Corno Da Caccia] – Arkady Shilkloper
- Orchestra – Siberian Symphony Orchestra Omsk Philharmonics directed by Dmitry Vasiliev








„Pasărea e viermele"...sau despre jazzul de calitate descoperit „din fașă" (2)


** Dave Nelson (tb) - Thirty Thousand Feet (Self-produced, 2015)
Una dintre ultimele recomandări ale lui Dave Sumner este albumul de solo trombon și pedale analogice ale muzicianului din New York care a cântat și în afara jazzului cu artiști pop-rock ca David Byrne și Sufjan Stevens...dar care aici oferă o mostră influențată de minimalismul clasic și muzica sud-africană, ultimul dintro serie de 3 albume, cu 9 teme care, după cum ne spune chiar autorul, ”se dezvoltă mai lent ca înainte dar ating și induc treptat o stare transcedentală”. Interesantă e asociația făcută de un meloman pe
https://dave-nelson.bandcamp.com/
între compozițiile trombonistului și lucrări de-ale lui Arkady Shilkloper din Moscow Art Trio sau Pago Libre, cornetistul rus de aproape 60 ani stabilit în Germania și recomandat mie cu căldură de jazzofilul clujean Virgil Mihaiu în urmă cu câțiva ani ca ”cel mai important cornetist mondial din jazz”, (”one of the best jazz performers on horn and alphorn in the world”, cum zice și Wikipedia)...ceea ce mă invită pentru a-i da sau nu dreptate respectivului la ”revizitarea” celor 2 albume-colaborări pe care le am în care apare acesta, dar despre care-mi amintesc prea puțin:
* Misha Alperin, Arkady Shilkloper, Anja Lechner - Her First Dance (ECM, 2008), respectiv:
* Arkady Shilkloper & Vadim Neselovskyi - Last Snow (Art Beat Music, 2013)
(Atenție și la acest titlu provocator, ultimul său album solo:
Arkady Shilkloper: "Owner of a Lonely Horn" -Symphonic Tribute to YES- (ArtBeat Music/Russia, 2015)!


                                                     Dave Nelson: Thirty Thousand Feet

...Am s-o fac altădată pentru că îmi mai propusesem să vă mai descriu câteva albume însă realizez acum cât de importantă e ordinea mai inspirată a ascultărilor mai multora în aceeași zi cu pauze mici între ele în ideea emiterii unor judecăți cât de cât obiective...și se pare că n-am ales-o pe cea mai potrivită din moment ce aveam apriori o părere mai bună iar acum am senzația oarecum contrară, că pe cele mai reușite le-am derulat deja, în fine...
  
* Jeremiah Cymerman (clar) - Badlands (2016)
* Moon Hooch - Red Sky (Hornblow Recordings, 2016)....with Mike Wilbur & Wenzl McGowen: saxes, James Muschler: drums 
* Scott Worthington (d-bass) - Prism (Populist Records, 2015)
Trei albume rapid parcurse: clarinetistul Jeremiah mi-a plăcut mai mult pe anterioarele ”Sky Burial” (2013) și ”Pale Horse” (5049 Records, 2014), ”Badlands” e și prea scurt și prea contemplativ...
Albumul trioului Moon Hooch e un perpetuu duel saxofonistic cu fler punk-jazz și primul material prin care am luat contact cu casa germană Hornblow...iar ”Prisma” basistului Scott este, deasemenea, primul album prin care-am aflat de label-ul californian Populist Rec cu 11 titluri în catalog, muzical un melanj apăsător ”de Brian Eno și Morton Feldman” -cum zice autorul-, la dublu-bas cu inserții electronice.





joi, 21 iulie 2016

„Pasărea e viermele"...sau despre jazzul de calitate descoperit „din fașă" (1)

Plec în această postare de la blogul descoperit recent:
http://www.birdistheworm.com/ (Dave Sumner)
 "New Jazz: We Search. We Recommend. You Listen."
Domnul acesta cu numele de familie al faimosului Sting e un împătimit al jazzului care cercetează și descoperă non-stop, recomandă ce-i place în reviews-uri competente și în ultimii 4 ani a întocmit clasamente anuale personale. Nu-i el chiar singur acolo (de unde și ”we”-ul), de partea cealaltă fiind ”you", voi care ascultați. Dacă avem posibilități de unde și cum, pentru că o bună parte din materialele muzicale vin din realizări cu tiraj mic, CDs/LPs foarte greu de găsit indiferent formatul, cvasi-rare inclusiv digital! Cu mare noroc mi-am mai adăugat vreo 10 titluri dintre alegerile sale pentru Top 30/2015 (inițial aveam doar circa o treime) și câteva și din 2014...Și cu cât avansam în ”defrișarea” lor cu-atât încrederea mea în criteriile de judecată și de evaluare ale domnului Sumner creștea. Multe albume, mai ales dintre recomandările sale ”la zi”, îmi sunt cu puține excepții inaccesibile deocamdată, așa încât m-am mulțumit cu cele mai vechi, setul de vreo 10 de care aminteam (**) pe care le grupez câte 2 sau 3:
** Stein Urheim (gtr) - Strandebarm (Hubro, 2016)
 * Hedvig Mollestad Trio - Black Stabat Mater (Rune Grammofon, 2016)
** 2 formule conduse de chitariști, de la 2 case de discuri scandinave cu multe similitudini de stil. Al 3-lea album al lui Stein Urheim a fost înregistrat în biserica unui oraș din sud-vestul Norvegiei, acum desființat ca municipiu și unde în anii '60 se construiau bărci și alte ambarcațiuni din lemn. Fotografia de pe copertă surprinde un astfel de moment ca și muzica ce se vrea un “flashback”, transpunerea sonoră ca într-un voiaj de vacanță în armonie cu natura acestui loc izolat, familiar pentru unii, straniu pentru alții. Flerul pastoral ”americana” country-folk din multe pasaje vine la norvegian din asimilarea unor chitariști care i-au servit ca modele: John Fahey, Leo Kottke, Jim O’Rourke, James Blackshaw, David Lindley, Ry Cooder sau David Tannenbaum...în timp ce de la muzicienii conaționali a preluat muzica microtonal electronică a unuia dintre pionierii chitarei ”preparate”-clasicul Bjørn Fongaard-, plus din ”third stream”-ul cunoscutului maestru ”ECM”-ist Terje Rypdal. Rezultă o muzică plină de atmosferă care după flotantele ”Water” (part 1 & 2, plasate disparat), tema-titlu și ”Fjellbekken”, evadează geografic și stilistic revenind pe bătrânul continent prin piesa finală ”Berlin Blues”. Un ”review” cu detalii, aici:
http://www.tinymixtapes.com/music-review/stein-urheim-strandebarm

* Jazz-rockul nu e unul foarte pretențios, înclinând mai curând spre un ”fusion” gen Abstract Logix fără tușeuri regionale pe ”Black Stabat Mater”, al 3-lea album al chitaristei Hedvig Mollestad Thomassen, mare fană din copilărie a lui Jimi Hendrix. Pentru că despre o ”ea” e vorba aici (era imposibil de realizat asta doar după prenumele ”Hedvig”, nu-i așa?), ca lider de trio 2/3 feminin, unul chitaristic și ”clasic” ca instrumentație: la bas e Ellen Brekken și la tobe Ivar Loe Bjørnstad, toți 3 vechi colegi (corect: 2 colege și 1 coleg) la academia de muzică din Oslo, formulă consolidată de premiul ”Jazz Talent Of The Year Award” primit de lideră la Molde International Jazzfestival în 2009. Riff-urile în forță amintesc de Tony Iommi și Jimmy Page, iar muzica în general vine compoziționaql din ramura noului val progresiv de ”avant jazz´n´rock / free metal” tipic unor exponenți din ultimii ani de la Rune Grammofon: Elephant9, Bushman´s Revenge, Krokofant...sau mai vechiul Scorch Trio condus de finlandezul Raoul Björkenheim.




** Tomoko Omura (vln, Japan/USA) - Roots (Inner Circle Music, 2015)
** Eric Hofbauer Quintet - Prehistoric Jazz - Volume 1 (The Rite of Spring) (2014)
** (Ernst) Reijseger, (Harmen) Fraanje & (Molla) Sylla - Count Till Zen (Winter & Winter, 2015)
Preferatele mele dintre completările la Top 30/2015 via Dave Sumner/”www.birdistheworm.com” sunt cele 3 titluri de mai sus, cu o tânără violonistă japoneză de peste 10 ani rezidentă în State dar revizuindu-și rădăcinile pe ”Roots” -nume de album și trupă- cu 11 piese-standard japoneze începând cu dilema din debutul ”Antagata Dokosa/ (Where Are You From?)” la voce și cu o vioară cu ton, pizzicato și frazare amintind de Didier Lockwood sau Jean-Luc Ponty (!), acompaniată inspirat de tineri companioni la pian/keyboard, chitară, bas și tobe...și în care Omura ”balansează elegant între puritate și pasiune”, cum bine punctează criticul Dan Bilawski în recenzia de pe ”www.allaboutjazz”.
 Chitaristul din Boston Eric Hofbauer debutează cu quintetul său pe versiunea lucrării clasice a lui Igor Stravinski ”Le Sacre du printemps/The Rite of Spring”, întro adaptare proprie în care modernismul european e ”amendat” de abordarea americană de blues și ”jazz preistoric” (termen folosit de Leonard Bernstein adresându-se timpanistului orchestrei, la o repetiție a lucrării  în 1987) în tradiția unui Scott Joplin, cu orchestrații riguroase însă pline de neprevăzut ca de ex. citate în solourile de chitară inclusiv din hituri pop-rock (Van Halen, Tears For Fears)! Altfel, un jazz cameral elaborat și rafinat, invitând la receptarea și a logicului Prehistoric Jazz Volum 2, Oliver Messiaen’s ”Quatuor pour la fin du temps (Quartet for the End of Time)” lansat ulterior spre finele lui 2014 și a unor bune expectative în ceea ce privește alte realizări care vor urma ale chitaristului.  
Olandezii Reijseger, Fraanje & Sylla sunt văzuți de Dave Sumner pentru ”Count Till Zen” dar nu numai, ca cei mai demni urmași ai trioului Codona al deja clasicilor Don Cherry, Colin Walcott & Nana Vasconcelos, cu câteva diferențe între care că aici la ”timonă” se află Ernst Reijseger, unul dintre marii violonceliști din jazzul actual cunoscut și din colaborările cu legendarul regizor Werner Herzog, iar în locul brazilianului o avem pe Molla (Senegal/Mali/Olanda) la voce și diverse percuții (kongoma, xalam)...cu ecouri și de pe precedentul album al trioului ”Down Deep” (Winter & Winter, 2013), înregistrat simplu ca și ”Count...” cu un singur (!) microfon ambiental de producătorul/inginer Stefan Winter.







** Ruben Machtelinckx (gtr / Belgium) - Flock (El Negocito Records, 2014)
** LinusLinus + Skarbø / Leroux (El Negocito Records, 2015)...."Jazz, Folk, World, & Country"
Prin belgianul Ruben am mai făcut încă o descoperire, casa de discuri El Negocito unde au fost scoase mai multe albume din care-am ales unul solo și unul cu duoul Linus (Ruben Machtelinckx & Thomas Jillings) augmentat cu încă 2 invitați, respectiv:
- Ruben Machtelinckx - banjo, guitar, acoustic baritone guitar
- Thomas Jillings - tenor & C-melody saxophone, alto clarinet, synthesizers
- Frederik Leroux - banjo, guitar, baritone guitar
- Øyvind Skarbø - drums, Hammond organ
”A journey of simplicity, purity and longing” era descris undeva albumul Linus cu detalii tot acolo despre expertiza căpătată de bateristul Ø.S. în trupele 1982 și Bly the Blyant, cu muzica și ritmurile africane învățate în Cuba, Nigeria, Berlin, New York și Africa de Sud. Francezul Frederik Leroux, pe lângă inspirația din jazz, muzica de concert contemporană, minimalism, suprarealism, improvizația liberă, Ennio Morricone și peisaje sonore experimentale, explorează nenumăratele posibilități ale chitarelor.
Machtelinckx / Jensson / Badenhorst / Wouters – Flock (2014) are multe dintre însușiri asemănătoare, formula de grup fiind: 
- Ruben Machtelinckx – Guitar, Baritone Guitar, Banjo 
- Hilmar Jensson – Guitar 
- Joachim Badenhorst – Sax, Clarinets 
- Nathan Wouters – Bass