”Un august în flăcări”...jazzy (2)

Albumele doar amintite la finalul episodului 1, cele de autor ale lui Kirk Knuffke (cornet), Joshua Abrams (bass) sau Marc Cary (keybs), ineditele noi formule ale basistului John Patitucci -Electric Guitar Quartet- sau Drifter (a pianistului finlandez Alexi Tuomarila)....nou descoperita și interesanta casă de discuri Between the Lines, ori testamentul lăsat de muzicianul Gnawa marocan Maalem Mahmoud Guinia/Ghania trecut în neființă la 64 ani pe 2 august...sunt subiecte care ar fi meritat cel puțin scurte descrieri. Rămân  în ”stand by” cu acestea și cu celelalte titluri, gata de revenire dacă voi găsi interes la cineva, oportunitatea unui dialog ori vreun schimb de impresii cu alte postări/bloguri de limba română. Azi voi focaliza pe alte câteva albume jazzistice și descoperiri de la ”interesante” în sus, dinspre finalul mai puțin torid și apoi din nou canicular din ultimele zile ale verii:

* Akua Dixon (cello): ”Moving On” (Dixon Music, 2012)
* Akua Dixon (cello): ”Akua Dixon” (Akua's Music, 2015)
Violoncelul este în prim-plan pe aceste prime albume solo ale fostei soții (în intervalul 1978-2012) a trombonistului Steve Turre dar care -deși activă muzical din anii '70- a rămas mereu în umbra altora, de exemplu făcând ”string arrangements” pentru 5 albume care au primit Grammy...
http://www.yamaha.com/artists/akuadixon.html
Albumele sunt compuse și concepute acum special pentru acest instrument încât le putem numi adevărate ”regale” cello, deopotrivă pentru standardele reinventate cât și piesele originale interpretate aproape în totalitate folosind arcușul, în timp ce din punct de vedere vocal Akua ni le amintește pe ilustrele Nina Simone, Betty Carter, Abbey Lincoln sau Billie Holiday. Albumul eponim actual e considerat ”a tremendous recording” de critici și prezintă standarde interpretate și aranjate de un String Quartet incluzându-i pe Kenny Davis, Regina Carter (de circa 20 ani o forță la vioară în jazzul american) și John Blake Jr. după modelul oferit odinioară de Duke Ellington.

* Plunge (Mark McGrain/tb): ”IN for the OUT” (Da Bone Dog Barks/Immersion Records, 2015)
* Plunge (with Avishai Cohen/bass): ”Falling with Grace” (2007)

Acest grup cu un jazz spectaculos de tip ”(Neo) New Orleans Style” pe care pe o imaginară scară de la 1 la 10 din punct de vedere al accesibilității și atractivității muzicale l-aș cota undeva pe la 6-6,5, e condus de la înființare de trombonistul Mark McGrain și l-a inclus în formula inițială și pe basistul Avishai Cohen. Criticii au făcut paralele stilistice la debutul cu ”Falling with Grace” cu The Crusaders, Ornette Coleman & Prime Time, David Sanborn, Grover Washington Jr., Jamaaladeen Tacuma...”un mariaj între Mardi Gras și carnaval brazilian” exceptând momente abstract-experimentale ca în piesa ”Dog”.
Personnel: Bob Moses (vocals, drums, percussion); Mark McGrain (trombone, alphorn); Marcus Rojas (tuba); Avishai Cohen (double bass).
Ulterior acesta din urmă devenind cum se știe tot mai cunoscut și ocupat, n-a mai făcut parte din trupă...dar, curios: pe noul material deși se specifică faptul că se revine la configurația inițială cu 2 basiști de la mijlocul anilor '00-'10, este numit doar unul, James Singleton (?). S-a mai adaugat rețetei o orgă Hammond B3, saxofoane tenor și bariton, saxello, flaut și sousaphon...iar liderul pendulează tot între trombonul de bază și alphorn pentru ”cel mai aventuros și solid album Plunge de până acum” -conform revistei DownBeat- incluzând suita în 4 părți ”Entropy” cu fler meditativ de ”funerals”.

* E.J. Strickland (dr) Quintet: ”The Undying Spirit” (Self Produced, 2015)
Un album de circa 70 minute cu cronici foarte măgulitoare și care de la primele acorduri ne dovedește că liderul e bateristul deja versat a lui Ravi Coltrane și al chitaristului Russell Malone, unul energic și impozant însă și ca lider al propriei trupe și care știe de la clasicii Art Blakey și Max Roach cum să stabilească echilibrul cu restul echipei/instrumentelor: saxofoanele tenor și alto ale fratelui său Marcus, alto-ul lui Jaleel Shaw, pianul lui Luis Perdomo și basul Lindei Oh (o prezență exotică și importantă prin realizările ei solo din ultimii ani).
Titluri ca ”Spirit nemuritor/peren” sau ”Transcendență” trebuie interpretate și ca tribut adus modelelor amintite dar și ca menținere a flăcării nestinse și perpetuarea creativității, 9 din cele 10 piese ale albumului fiind originale (excepție: Cedar Walton’s “Hindsight”). O evoluție certă în cariera bateristului, bine argumentată și aici:
http://www.downbeat.com/defaultl.asp?sect=reviews
http://www.wbgo.org/radar/ej-strickland-quintet-the-undying-spirit

* Pierre Dørge (gtr): ”Blui” (SteepleChase, 2015)
   Pierre Dørge (guitar), Kirk Knuffke (cornet), Thommy Andersson (bass), Hamid Drake (drums)
Uncând cu circa 1 unitate pe scala accesibilității și inovației, pe la 7-7,5 aș vedea cotat acest nou album ”pan-cultural” al veteranului chitariat danez care a condus circa 35 ani de zile ceea ce specialiștii au considerat a fi ”unul dintre cele mai sofisticate grupuri europene de jazz”, New Jungle Orchestra din care a făcut parte și percuționista Marilyn Mazur. ”Blui” are 9 piese, toate compoziții noi ale liderului care a cântat în peste 50 de țări, aici cu o formulă ”scurtă” danezo-americană: Kirk Knuffke (cornet), Thommy Andersson (bass), Hamid Drake (drums). Cu greu poți evidenția un titlu sau altul, e vorba de un material per total inspirat, divers ritmic, spațios, aerisit și ambiental...și care se potrivește și esteticii casei germane ECM, mie amintindu-mi de albume de-ale lui David Torn.

* Darius Jones Quartet featuring Emilie Lesbros: ”Le bébé de Brigitte” (Lost in Translation) (AUM Fidelity, 2015)
Cred că e prima dată și cam târziu când aleg pe acest blog un album scos de casa AUM Fidelity, label poziționat tot mai mult către avangardă și ”noise-jazz” păstrat întrun cadru rock. Influențat de maestrul ”free jazz”-ului clasic Albert Ayler, saxofonistul Darius Jones tinde să-și facă sunetul tot mai puțin academic și abstract, respectiv mai real, personal și însuflețit...mai Coltraine-esc/ian, mai ales în balade. Vrea să fie un ”Translator Universal” (cum zice titlul piesei a 3-a) între ”free” și tradițional și schimbă partenerii des pentru asta, aici apelând la Matt Mitchell (pian), Sean Conly (bas) și Ches Smith (tobe)....Dar mai ales -și de-aici vine și titlul-omagiu- invitând la voce o discipolă (”Le bébé”!) a veteranei șansonetiste avangardiste Brigitte Fontaine, pe tânăra Emilie Lesbros care în “Quand Vient la Nuit” reia în același spirit chiar o piesă pe care odinioară prin 1969 Fontaine o interpreta cu Areski (Belkacem) & Art Ensemble of Chicago. Alteori, această Emilie care nu-i nici pe departe la debut împinge lucrurile spre extreme la nivelul excenticităților lui Mike Patton, Patty Waters ori Annette Peacock, când trece de la furia țipetelor imediat la versuri doar șoptite, de ex. în ”Chanteuse in Blue” sau în epica ”Beneath the Skin (We Are Already One)”. De urmărit și cariera solo + alte colaborări ale celei pentru care întâlnirea cu basistul Barre Phillips avea să se dovedească decisivă în explorarea muzicii improvizate. Și precis ne așteaptă surprize plăcute, pentru că e vorba aici de tipul acela de muzicieni -și mă refer acum pe lângă Emilie Lesbros și la Darius Jones și desigur și la bateristul Ches Smith- despre care citim mereu că sunt capabili de ”a împinge muzica înainte” (”to push the music forward”)...N-am ”disecat” prea mult subtitlul albumului ”pierdut/pierduți în translație”, sigur spune și ăsta ceva legat de trecerea subtilă de la tradiționalism la avangardă...sau poate are legătură cu conceptul seriei cursive de 9 albume începută în 2009, ”Le bébé de Brigitte” fiind al 5-lea.
http://www.emilielesbros.com/bio/

* Ben Goldberg (clarinets): ”Orphic Machine” (Royal Potato Family, 2015)
* Ben Goldberg Quintet with Myra Melford, Jeff Parker, Ron Miles, Carla Kihlstedt & Kenny Wollesen: ”Orphic Machine” (live in Berkeley)
Am păstrat la final acest album care vine tot de la un label din ce în ce mai interesant, Royal Potato Family. Este un material de poetry-jazz ”in memoriam”, un tribut așadar adus lui Allen Grossman (1932-2014), poetul ”dragostei, sfințeniei și mortalității” ale cărui poezii sunt recitate/cântate de Carla Kihlstedt pe un fundal de jazz cameral structurat pe un 2LP cu 4 părți/fețe distincte. Vă las să descoperiți singuri coperta din spate citibilă în care Grossman îl amintește și pe William Blake și care pare o încercare de găsire a sensului propriei identități:
               ”I find myself in the act of care
                When I acknowledge the oneness of my name which I have not changed
                I  find myself in the act of care
                I acknowledge all the nonsense
                Of which I seem to be the sense.”
...demers care din punct de vedere muzical e dus până aproape de perfecțiune de o echipă valoroasă și sudată, o mașinărie care-l pune ca model în centru pe Orfeu cu toate avatarurile mitului său legendar.
Transpunerea în scenă a acestei grandioase lucrări-concept e prezentă pe albumul ”live in Berkeley” iar extrase puteți viziona aici:
- Live in Berkeley:
http://www.youtube.com/watch?v=8aRkJ0b3bLo
http://www.youtube.com/watch?v=Vv6Sjv3u9Us
http://www.youtube.com/watch?v=P5HIHMgzbO4

- Live at the Blue Whale:
http://www.youtube.com/watch?v=IKn9ZK2ZBNI&list=PL9DA16FE64FC3C8A4
http://www.youtube.com/watch?v=uGN491j0hkc&index=3&list=PL9DA16FE64FC3C8A4
http://www.youtube.com/watch?v=qFTlBLPTF_I&list=PL9DA16FE64FC3C8A4&index=9