* Waxwing (Vancouver): „A Bowl of Sixty Taxidermist” (Songlines Recordings, 2015)
Titlul acestui album este o parte ironic-sarcastică a răspunsului la întrebarea „ai nevoie de ceva?” des pusă de apropiați regretatului saxofonist și pianist Ross Taggart (1967-2013) în perioada când se afla sub tratament pentru cancer renal pe patul de spital, conștient de destinul dramatic implacabil al celui ce suferă de o boală incurabilă. Sufletul vibrantei scene de jazz din Vancouver, Taggart a fost și mentor pentru saxofonistul Jon Bentley dar și un om de spirit plin de viață și cu mult umor, așa încât răspunsul său a fost: „da, aș vrea să-mi aduceți un bol cu 60 de taxidermiști” (specialiști în împăierea vertebratelor)...
Waxwing (trio) îi mai include pe Tony Wilson (el. guitar) și Peggy Lee (cello), fără a avea un lider. Wilson a recunoscut influențele majore de la Sonny Greenwich, Grant Green, Derek Bailey, Fred Frith și Bill Frisell, plus Albert Ayler și free jazz-ul anilor '60 și neo-clasicii Bartok, Britten și Messiaen. Cei 3 s-au întâlnit în Wayne Horvitz’s new septet project și Peggy Lee Band, înainte de a forma Wilson/Lee/Bentley cu un prim album „Escondido Dreams”, acum la mare căutare după acest eclectic și mult lăudat secund „A Bowl....”, se subânțelege un album adus tribut lui Ross Taggart („For Ross” și „Gone”), dar și bateristului Claude Ranger dispărut în anul 2000 („For Claude”). Tot un fler elegiac și pastoral are și tema „Dune”, în rest pe celelalte 11 piese mai scurte avem cam orice, de la jazz modern la improvizație liberă genul „new thing” și clasic cameral până la scurte evadări în muzică de cantautor, folk și pop. „Un studiu în contraste de miniaturi idiosincratice -spune criticul Dan Bilawski în cronica de pe „www.allaboutjazz.com”...unde e imposibil să intuiești ceea ce va urma în piesa de după și unde muzicienii cântă unitar fără a-și pierde cu nimic identitatea”. „Sper că mă aflu chiar în mijlocul tuturor acestor stiluri. Pentru mine care ascult și cânt de toate” -spunea nu demult Jon Bentley într-un interviu- „ideal e ca toate aceste influențe șă fie mixate într-un talmeș-balmeș dar să se coaguleze pentru a forma un unic și poate interesant hibrid final”.
http://songlines.com/interviews/waxwing-2/:
Eu aș asocia acest album cu materiale marcante din discografiile din anii '80-'90 ale deja amintiților Wayne Horvitz și Bill Frisell sau cu ale proiectelor mai noi ale violonistei Carla Kihlstedt (Tin Hat, Rabbit Rabbit, etc) găsibile în postări mai vechi pe acest blog.
* The Heliocentrics: „From the Deep” (Now-Again Records, 2016)
„Din adâncimile” acestui album, criticii muzicali au extras o înșiruire de termeni/stiluri pentru a-i descrie muzica: „raw deep funk, hip-hop, soul, spiritual jazz, ethnic music, analogue electronics, ’60s and ’70s psychedelia, old sci-fi and thriller films"...detectate în 19 piese și mai scurte ca la Waxwing, multe sub durata de 2 minute.
„Heliocentricii” sunt un 8-tet britanic condus de Malcom „Popcorn Bubblefish” Catto (drums & piano) influențat de Sun Ra (Arkestra) pentru a crea o galaxie muzicală complexă și alternativă. O privire spre trecut dezvăluie fundamente solide pentru ce a ajuns azi trupa cu activitate discografică începută în 2007, albume etichetate mai scurt ca „jazz-funk” sau „psychedelic jazz”, plus o serie de colaborări între care trebuie evidențiată acea cu etiopianul Mulatu Astatke (vibraphon, percussions, organ, keyboards), părintele veteran al „Ethio-jazz”-ului.
Recomandări, referințe:
* The Heliocentrics & Melvin Van Peebles: „The Last Transmission” (2014)
* The Heliocentrics: „13 Degrees Of Reality” (2013)
* The Heliocentrics: „The Quatermass Sessions 1” -EP- (2013)
* Mulatu Astatke & The Heliocentrics: „Inspiration Information” (2009)
* The Heliocentrics: „Out There” -2 LP- (2007)
* Submotion Orchestra: „Colour Theory” (Counter Records, 2016)
Varietatea imensă și sofisticată a muzicii actuale a condus și la tot mai subtile și particulare caracterizări în presa occidentală, cum am întâlnit la acest album recomandat undeva ca potrivit „pentru toate anotimpurile” iar în altă parte „ideal pentru odihna de noapte târzie” (asta în timp ce în limbă română despre cele mai multe nici nu găsim undeva să citim măcar că ele există și au apărut...)
Septetul din Leeds condus de cuplul Dom ‘Ruckspin’ Howard și Ruby Wood e la a 4-a realizare discografică cu „Teoria culorii”, mai electronic decât anteriorul „Alium” (2014), prea „încărcat” instrumental conform unora. Dincolo de părerile pro sau contra, trebuie spus că avem un „sound” mai accesibil decât la cele 2 albume descrise înainte, cu (prea?) multe vocaliste invitate care se succed de la piesă la piesă, componistic în progres cum argumentează chiar cei care îl lăudau mai mult pe „Alium” și care au incadrat albumul acesta în zona „ambient house, downtempo, left field electronics, trip-hop, post-Ibiza pop and jazzy R&B”. A apărut mai întâi ca CD luna trecută, apoi și pe format vinil/LP la începutul acestui martie 2016.
* Delta Saxophone Quartet & Gwilym Simcock: „Crimson!” (Basho, 2016)
Titlul albumului care dovedește că fotbalul și muzica pot uneori să se intersecteze fericit, spune tot: 6 compoziții ale trupei-fanion pentru rockul progresiv King Crimson (sau, în cazul primei piese „A Kind Of Red” a pianistului, inspirată de albumul „Red”), 3 din prima fază și 3 din încarnările de după 1980, versiuni „jazzificate” ingenios și inspirat de cei 4 suflători din grupul britanic prezenți cu toată paleta lor de saxofoane -alto, soprano, tenor și bariton- plus pianistul de origine galeză despre care Chick Corea a spus că este un „geniu creativ original”, cam ceea ce zicea nu demult și despre pianistul Jason Lindner, liderul din Now Vs. Now (de care m-am ocupat prin postările din 2013).
Cred că am mai scris pe acest blog și de alte producții mai vechi de la Basho Records și parcă nici tânărul Gwilym nu-i prezent prima oară...dar acest album cu compoziții atât de solide întrece alte realizări, de aceea apelăm selectiv și la bagajul consistent acumulat anterior separat de cele 2 entități, cuartetul și pianistul (vezi discurile din recomandări).
„Crimson!” s-a născut la o întâlnire în tribunele unui stadion de fotbal la meciul din Europa League din grupe, Stoke City - Dinamo Kiev, ediția 2011-2012, între Chris Caldwell din Delta 4-tet -grup care în 2014 urma să împlinească 30 de ani de existență!- și pianistul Simcock. Pe teren meciul a fost egal, 1-1 (idem ca în cealaltă manșă)...dar din colaborarea care se înfiripa, muzica sigur avea de câștigat, cei doi descoperindu-și atunci pasiunea comună pentru muzica grupului lui Robert Fripp!
Mult succes în descoperirea albumului și în aprofundarea pianistului „gentleman imposibil” văzut azi de mulți în cercul select alături de Brad Mehldau, Gonzalo Rubalcaba și Keith Jarrett!
Iar ca pereche însoțitoare potrivită la „Crimson!”, recomand albumul „Instrumation” din 2014.
http://www.marlbank.net/news/3271-basho-to-release-new-delta-saxophone-quartet-and-gwilym-simcock-album-in-february.html
http://www.gwilymsimcock.com/biog.htm
Recomandări:
* Delta Saxophone Quartet feat. Hugh Hopper: „Dedicated To You...But You Weren't Listening: The Music of Soft Machine” (MoonJune, 2007)
* Delta Saxophone Quartet: „Facing Death” (FMR, 2002)
* Gwilym Simcock (with City of London Sinfonia, Yuri Goloubev, Martin France): „Instrumation” (ACT Music, 2014)
* Gwilym Simcock, Florian Ross, Iiro Rantala: 'On Air' (WDR, 2010)
* Gwilym Simcock: „Blues Vignette” -2 CD- (Basho, 2009)
* Gwilym Simcock SGS Group (with Yuri Goloubev & Aasf Sirkis) - „SGS Group Inc., Presents...” (Music Center, 2008)
* Gwilym Simcock (Wales): „Perception” (Basho, 2007)
Titlul acestui album este o parte ironic-sarcastică a răspunsului la întrebarea „ai nevoie de ceva?” des pusă de apropiați regretatului saxofonist și pianist Ross Taggart (1967-2013) în perioada când se afla sub tratament pentru cancer renal pe patul de spital, conștient de destinul dramatic implacabil al celui ce suferă de o boală incurabilă. Sufletul vibrantei scene de jazz din Vancouver, Taggart a fost și mentor pentru saxofonistul Jon Bentley dar și un om de spirit plin de viață și cu mult umor, așa încât răspunsul său a fost: „da, aș vrea să-mi aduceți un bol cu 60 de taxidermiști” (specialiști în împăierea vertebratelor)...
Waxwing (trio) îi mai include pe Tony Wilson (el. guitar) și Peggy Lee (cello), fără a avea un lider. Wilson a recunoscut influențele majore de la Sonny Greenwich, Grant Green, Derek Bailey, Fred Frith și Bill Frisell, plus Albert Ayler și free jazz-ul anilor '60 și neo-clasicii Bartok, Britten și Messiaen. Cei 3 s-au întâlnit în Wayne Horvitz’s new septet project și Peggy Lee Band, înainte de a forma Wilson/Lee/Bentley cu un prim album „Escondido Dreams”, acum la mare căutare după acest eclectic și mult lăudat secund „A Bowl....”, se subânțelege un album adus tribut lui Ross Taggart („For Ross” și „Gone”), dar și bateristului Claude Ranger dispărut în anul 2000 („For Claude”). Tot un fler elegiac și pastoral are și tema „Dune”, în rest pe celelalte 11 piese mai scurte avem cam orice, de la jazz modern la improvizație liberă genul „new thing” și clasic cameral până la scurte evadări în muzică de cantautor, folk și pop. „Un studiu în contraste de miniaturi idiosincratice -spune criticul Dan Bilawski în cronica de pe „www.allaboutjazz.com”...unde e imposibil să intuiești ceea ce va urma în piesa de după și unde muzicienii cântă unitar fără a-și pierde cu nimic identitatea”. „Sper că mă aflu chiar în mijlocul tuturor acestor stiluri. Pentru mine care ascult și cânt de toate” -spunea nu demult Jon Bentley într-un interviu- „ideal e ca toate aceste influențe șă fie mixate într-un talmeș-balmeș dar să se coaguleze pentru a forma un unic și poate interesant hibrid final”.
http://songlines.com/interviews/waxwing-2/:
Eu aș asocia acest album cu materiale marcante din discografiile din anii '80-'90 ale deja amintiților Wayne Horvitz și Bill Frisell sau cu ale proiectelor mai noi ale violonistei Carla Kihlstedt (Tin Hat, Rabbit Rabbit, etc) găsibile în postări mai vechi pe acest blog.
* The Heliocentrics: „From the Deep” (Now-Again Records, 2016)
„Din adâncimile” acestui album, criticii muzicali au extras o înșiruire de termeni/stiluri pentru a-i descrie muzica: „raw deep funk, hip-hop, soul, spiritual jazz, ethnic music, analogue electronics, ’60s and ’70s psychedelia, old sci-fi and thriller films"...detectate în 19 piese și mai scurte ca la Waxwing, multe sub durata de 2 minute.
„Heliocentricii” sunt un 8-tet britanic condus de Malcom „Popcorn Bubblefish” Catto (drums & piano) influențat de Sun Ra (Arkestra) pentru a crea o galaxie muzicală complexă și alternativă. O privire spre trecut dezvăluie fundamente solide pentru ce a ajuns azi trupa cu activitate discografică începută în 2007, albume etichetate mai scurt ca „jazz-funk” sau „psychedelic jazz”, plus o serie de colaborări între care trebuie evidențiată acea cu etiopianul Mulatu Astatke (vibraphon, percussions, organ, keyboards), părintele veteran al „Ethio-jazz”-ului.
Recomandări, referințe:
* The Heliocentrics & Melvin Van Peebles: „The Last Transmission” (2014)
* The Heliocentrics: „13 Degrees Of Reality” (2013)
* The Heliocentrics: „The Quatermass Sessions 1” -EP- (2013)
* Mulatu Astatke & The Heliocentrics: „Inspiration Information” (2009)
* The Heliocentrics: „Out There” -2 LP- (2007)
* Submotion Orchestra: „Colour Theory” (Counter Records, 2016)
Varietatea imensă și sofisticată a muzicii actuale a condus și la tot mai subtile și particulare caracterizări în presa occidentală, cum am întâlnit la acest album recomandat undeva ca potrivit „pentru toate anotimpurile” iar în altă parte „ideal pentru odihna de noapte târzie” (asta în timp ce în limbă română despre cele mai multe nici nu găsim undeva să citim măcar că ele există și au apărut...)
Septetul din Leeds condus de cuplul Dom ‘Ruckspin’ Howard și Ruby Wood e la a 4-a realizare discografică cu „Teoria culorii”, mai electronic decât anteriorul „Alium” (2014), prea „încărcat” instrumental conform unora. Dincolo de părerile pro sau contra, trebuie spus că avem un „sound” mai accesibil decât la cele 2 albume descrise înainte, cu (prea?) multe vocaliste invitate care se succed de la piesă la piesă, componistic în progres cum argumentează chiar cei care îl lăudau mai mult pe „Alium” și care au incadrat albumul acesta în zona „ambient house, downtempo, left field electronics, trip-hop, post-Ibiza pop and jazzy R&B”. A apărut mai întâi ca CD luna trecută, apoi și pe format vinil/LP la începutul acestui martie 2016.
* Delta Saxophone Quartet & Gwilym Simcock: „Crimson!” (Basho, 2016)
Titlul albumului care dovedește că fotbalul și muzica pot uneori să se intersecteze fericit, spune tot: 6 compoziții ale trupei-fanion pentru rockul progresiv King Crimson (sau, în cazul primei piese „A Kind Of Red” a pianistului, inspirată de albumul „Red”), 3 din prima fază și 3 din încarnările de după 1980, versiuni „jazzificate” ingenios și inspirat de cei 4 suflători din grupul britanic prezenți cu toată paleta lor de saxofoane -alto, soprano, tenor și bariton- plus pianistul de origine galeză despre care Chick Corea a spus că este un „geniu creativ original”, cam ceea ce zicea nu demult și despre pianistul Jason Lindner, liderul din Now Vs. Now (de care m-am ocupat prin postările din 2013).
Cred că am mai scris pe acest blog și de alte producții mai vechi de la Basho Records și parcă nici tânărul Gwilym nu-i prezent prima oară...dar acest album cu compoziții atât de solide întrece alte realizări, de aceea apelăm selectiv și la bagajul consistent acumulat anterior separat de cele 2 entități, cuartetul și pianistul (vezi discurile din recomandări).
„Crimson!” s-a născut la o întâlnire în tribunele unui stadion de fotbal la meciul din Europa League din grupe, Stoke City - Dinamo Kiev, ediția 2011-2012, între Chris Caldwell din Delta 4-tet -grup care în 2014 urma să împlinească 30 de ani de existență!- și pianistul Simcock. Pe teren meciul a fost egal, 1-1 (idem ca în cealaltă manșă)...dar din colaborarea care se înfiripa, muzica sigur avea de câștigat, cei doi descoperindu-și atunci pasiunea comună pentru muzica grupului lui Robert Fripp!
Mult succes în descoperirea albumului și în aprofundarea pianistului „gentleman imposibil” văzut azi de mulți în cercul select alături de Brad Mehldau, Gonzalo Rubalcaba și Keith Jarrett!
Iar ca pereche însoțitoare potrivită la „Crimson!”, recomand albumul „Instrumation” din 2014.
http://www.marlbank.net/news/3271-basho-to-release-new-delta-saxophone-quartet-and-gwilym-simcock-album-in-february.html
http://www.gwilymsimcock.com/biog.htm
Tracklist:
1. A Kind Of ”Red” (Gwilym Simcock) [8:52]
2. VROOOM/Coda: Marine 475 (music by King Crimson) from ”THRAK”, 1995 [6:17]
3. The Night Watch (Fripp, Wetton, Palmer-James) from ”Starless and Bible Black”, 1974 [8:43]
4. Dinosaur (music by King Crimson, words by Adrian Belew) from ”THRAK”, 1995 [10:59]
5. Two Hands (music by King Crimson, words Adrian Belew) from ”Beat”, 1982 [4:37]
6. The Great Deceiver (Wetton Fripp, Palmer-James) from ”Starless and Bible Black”, 1974 [4:48]
Gwilym Simcock - p-no,
Graeme Blevins - s-sax,
Pete Whyman - a-sax,
Tim Holmes - t-sax,
Chris Caldwell - b-sax
Recomandări:
* Delta Saxophone Quartet feat. Hugh Hopper: „Dedicated To You...But You Weren't Listening: The Music of Soft Machine” (MoonJune, 2007)
* Delta Saxophone Quartet: „Facing Death” (FMR, 2002)
* Gwilym Simcock (with City of London Sinfonia, Yuri Goloubev, Martin France): „Instrumation” (ACT Music, 2014)
* Gwilym Simcock, Florian Ross, Iiro Rantala: 'On Air' (WDR, 2010)
* Gwilym Simcock: „Blues Vignette” -2 CD- (Basho, 2009)
* Gwilym Simcock SGS Group (with Yuri Goloubev & Aasf Sirkis) - „SGS Group Inc., Presents...” (Music Center, 2008)
* Gwilym Simcock (Wales): „Perception” (Basho, 2007)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu