Mult ”dincolo” față de jazzul de pe la noi -ca să ”leg” această postare de titlul anterioarei, ”Dincoace și dincolo de jazz”-, ceea ce se vede și ascultă la Wels, respectiv cea mai liber-improvizată muzică posibilă, include și alte diferențe: durata obișnuită de 3 zile exact ca a unei ediții fără vre-un număr ”rotund”, lipsa bisurilor (*) la concerte, prețul identic al abonamentelor (chiar diminuat via staff-ul JADD pentru unii mai norocoși dintre noi!), facilități cazare grupuri, etc....dar mereu cu același spirit liberal, nonșalant și civilizat întâlnit peste tot. Nici chiar numerele de circ și acrobații din ”Noaptea etiopiană” (prefațând ce a urmat după miezul nopții, 5-tetul ”afro” Fendika și pe olandezii de la The Ex la care eu n-am mai rezistat) nu le-aș considera neapărat speciale. Dacă n-ar fi fost un flux mai mare de spectatori, un singur semn de exclamație pe afișul curent, un discret ”celebration” după nr. 30 și camera-expoziție din curtea Schl8hof-ului cu posterele/afișe și programele/caiet ale tuturor edițiilor de până acum, aș fi zis că sunt la oricare alta din cele 7 ediții la care-am participat, cu un grup de data asta de încă 12 audiofili români girați de asociația JADD. De la Sorin Marcu, spiritul cel mai viu al grupului și un apropiat al organizatorilor principali, am aflat că 50 + 1% prezențe feminine în ”lineup”-uri e un deziderat mai vechi propus și atins de staff-ul festivalului cu siguranță și în această ediție: de la Mariam Wallentin, tânăra vocalistă din Nu Ensemble-ul extins la 12 membrii al lui Mats Gustafsson din prima seară (pe care n-o știam atunci din duoul suedez mai vechi de indie-pop Wildbirds & Peacedrums)...până la Sarah Gail Brand și veterana Maggie Nichols (Centipede, Spontaneous Music Ensemble, Feminist Improvising Group, Voice, Trio ”Les Diaboliques”, etc) din recitalul ”avant-R.I.O.”-ist cu iz de de cabaret excelent de la final, s-au perindat pe scenă o pleiadă de instrumentiste, mai ales în Anti-House (4-tetul chitaristei Mary Halvorson), junele suedeze promițătoare din Jooklo Moe Rasmussen Band, saxofonistele de calibru Lotte Anker și Ingrid Laubrock și desigur mult-așteptata formulă Kihlstedt / Parkins / Mayas, trioul Carlei care și-a etalat calitățile vocale în special într-un recital anume pregătit pentru Wels 30 și deloc lesne de urmărit, când liric-poetic, când provocator și disonant când artista jongla abil cu microfonul, recital punctat pe alocuri și cu vioara și bine susținut și de harfa electronică a Zeenei și pianul Magdei. Ar fi fost poate cea mai plăcută surpriză a serii a 3-a dacă la finalul festivalului n-am fi avut-o în prim-plan pe veterana scoțiancă Maggie Nichols (68 ani) întro formă vocală de zile mari, cu un tonus și o lejeritate debordante în recitative, vocalize, ”bird sounds”, în părțile cântate mai ”normal” sau dansate (în tinerețe artista ajunsese o perioadă și în trupa de la Moulin Rouge/Paris!)...în plus și plină de umor, fie și involuntar! Mi s-a părut că tot ce-a fost înainte a rămas eclipsat de acest concert-lecție pe care-aș preda-o obligatoriu tuturor vocilor din jazz și blues care se consideră la apogeu dacă asimilează stiluri precum tradiționalul ”scat” sau chiar ”beatbox/scratch-ing”...
Să n-o uit nici pe cea denumită ”Marea Damă” a muzicii liber-improvizate, contrabasista Joëlle Léandre, plină și ea de vervă și umor în prestația matinală de duminică împreună cu pianista austriacă Elisabeth Harnik.
Solidă a fost și contribuția asiatică a cello-istei coreene Okkyung Lee, a violonistului C. Spencer Yeh și a duoului japonez Otomo Yoshihide & Hiroshi Yamazaki...sau australiană a violonistului veteran Jon Rose, secondat de un baterist american de mare calibru, Gerry Hemingway. Dintre domni, pe maeștrii saxofoniști Mats Gustafsson, Ken Vandermark și Peter Brötzmann i-am perceput, indiferent formula, în nota așteptărilor...cu o notă în plus pentru bagheta de dirijor a primului la conducerea lui Nu Ensemble și o rezervă în cazul veteranului german aflat în plină forță interpretativă la 75 ani dar care a fost acompaniat cam de ”umplutură” de chitara cu pedală cam...”monosilabică” a impozantei blondine Heather Leigh. Discret (ca să nu zic neconvingător) mi s-a părut cu ceea ce a făcut la computere și Bob Ostertag, oficial prezent sâmbătă cu J. Rose și G. Hemingway și neoficial duminică în trioul Carlei Kihlstedt. Să amintesc și formula olandeză camerală care a colorat stilistic festivalul în exact configurația din urmă cu 30 ani a primei ediții: Amsterdam String Trio (Ernst Reijseger, Maurice Horsthuis & Ernst Glerum)...care după un început ce mi s-a părut cam prea studiat-academic a avut apoi momente bune și chiar vesele, amintind pe alocuri de Kronos Quartet sau Penguin Cafe Orchestra.
Acestea fiind zise, vi se pare cumva exagerată expresia ”Wels is a Mecca for adventurous music aficionados”? Scepticilor le-ar putea sta dovadă (din) filmările profi consistente de la concerte ale lui Călin Razi (Constanța) sau Lucian Spătariu (Timișoara/Berlin), sunt convins că aceștia le vor face accesibile, dacă nu sunt deja.
(*) O singură excepție la bisuri: a existat totuși unul, singurul, la matineul duoului Fred Frith / Cristof Kurzmann, un proiect imortalizat, din păcate, se pare doar pe un CD/album ”Live in Argentina” (2010) în condiții audio de ”bootleg”... Consolarea, fie și parțială, ar fi albumul ”El Infierno Musical”, acum și pe LP vinil, ”infernul” incluzând vocea serafică de tip David Sylvian a vienezului Cristof, tânărul DJ de odinioară ajuns din întâmplare la Wels la ediția nr.1 a festivalului din 1987, acum după 30 ani partener cu ”drepturi egale” în duoul cu Fred Frith, unul dintre fondatorii ”free-rock”-ului:
* Christof Kurzmann (Ken Vandermark, Clayton Thomas, etc): ”El Infierno Musical: A Tribute To Alejandra Pizarnik” (Mikroton Records, 2011)
De ultimă oră:
* Okkyung Lee & Christian Marclay (cello & turntables) : ”Amalgam” (Northern Spy, 2016)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu