Așa ar trebui să fie numele acestui blog, conform lui Nicholas Payton: în 2011 când a scos albumul ”Bitches”, trompetistul american de 40 ani a renunțat definitiv la termenul ”jazz” pe care-l considera ”colonialist opresiv”, întro dizertație publică de 15 minute în care și-a definit muzica sa drept BAM (”Black American Music”), element central dintro ”lansare a unei mișcări” mai ample pe care a dezvoltat-o și o susține de atunci și pe blogul său, pe Facebook și pe Twitter. Acest termen șterge în opinia sa granițele dintre R&B, Soul, Hip-Hop și Jazz, genuri detectate în cele peste 15 albume de până acum, incluzând cîteva colaborări. Sau altfel spus, pentru el genurile devin interșanjabile, Spirituals, Gospel, Blues însemnând totodată Jazz, Soul sau Funk. Este o semantică auto-impusă care încă stârnește controverse, dar chiar și adversarii acestei încadrări/mișcări trebuie să recunoască progresele făcute de un muzician care cântă simultan la trompeta ținută întro mână și la clapele Fender Rhodes-ului cu cealaltă -și pasajele nu sunt chiar scurte sau prea rare- iar mai nou găsim în dreptul numelui său și ”vocalist” începând de la ”Bitches”.
Nicholas s-a născut în New Orleans, tatăl său Walter a fost basist de jazz (apare pe standardul ‘Working in the Coal Mine’ a lui Lee Dorsey și a fost membru în Preservation Hall Jazz Band) în timp ce Payton-fiul parcurge un firesc traseu în tradiția unor predecesori trompetiști iluștrii locali, de la Louis Armstrong la Wynton Marsalis. ”Dear Louis” (Verve, 2000) a fost de altfel primul său album tribut și la care apare tot în premieră la tripleta trompetă, clape și voce.
Un muzician care trebuie urmărit progresiv, de la albumele cu un jazz american tipic și comun companiilor discografice majore Verve și Warner Bros din anii '90 & '00, trecând prin mai interesantele albume de la Chesky, Nonesuch și IN+OUT Records (label german) în intervalul aproximativ 2006-2010 și până la recentele materiale de la casele sale proprii BMF și Paytone Records.
Cele mai multe referințe și elogii le primește în ultimii ani odată cu plusul de originalitate, de la prestația de tip ”one man show” de pe ”Bitches” în genul neo-bop, pe care ”joacă” în aproape toate rolurile...chiar dacă -în pofida titlului misogin, cu trimitere desigur la influentul ”Bitches Brew” a lui Miles Davis- pe album apar invitate nu mai puțin de 7 femei, respectiv aproape întreaga secție de suflători și cunoscutele vocaliste din breaslă, Esperanza Spalding și Cassandra Wilson.
Un alt album istoric al lui Miles Davis ”Sketches of Spain” din 1960 (cu Gil Evans aranjor și dirijor) este reluat, remodelat după 53 ani și expus de Payton conform viziunii și sensibilității sale personale, trompetistul având în jurul său acum 19 membrii selectați din Orchestra Simfonică din Basel. Detractorii lui Miles Davis care comentau odinioară de genul ”asta nu e mici muzică simfonică, nici jazz” sau că ”trompeta lui Miles se aude prea puțin” n-ar mai putea să zică aceleași lucruri în 2013, Payton corijând și aceste (așa-zise) ”defecte”: de ex., trompeta sa se aude cam pe 90% din durata suitei.
Pe ”#BAM Live...” tot de anul trecut trioul surprins în selectul club din Washington îl include pe bateristul Lenny White (da, același ilustru veteran de pe "Bitches Brew" / Miles Davis și din Return to Forever-ul lui Chick Corea!). ”Un jazz-rock total în piese ca "The African Tinge" sau "Drad Dog" -scria undeva un jurnalist francez, comentând albumul- ”...improvizații magistrale, o secție ritmică de cel mai înalt nivel și un Nicholas Payton inspirat”.
Alte cronici îl pun alături pe "the champion of BAM” de modernii și în ”trend” Trombone Shorty și Robert Glasper, mai ales după noul album cu iz retro ”Numbers”: ”e ca și cum Payton și grupul acompaniator Butcher Brown Quartet ar fi călătorit în mașina timpului întorcându-se în 1973 și cântând pentru cei curioși față de ce se întâmpla cu 40 de ani în urmă în muzică, cu câte puțin de la Stevie Wonder, Herbie Hancock, Grover Washington Jr., Marvin Gaye sau chiar Jamiroquai în faza incipientă”. Am citat din una dintre cronicile care fac analogii și cu alți artiști, m-aș mai opri însă doar la un singur nume, amintit chiar de Payton întrun interviu: trompetistul Clark Terry -unul dintre idolii săi- și albumul acestuia care a pus o temelie solidă la devenirea sa ca muzician: ”Clark After Dark” (1978). Despre cum l-a întâlnit când avea doar 12 ani pe acesta, dar și despre colaborarea sa cu regretatul basist Ray Brown, despre cum a asimilat și muzica altor muzicieni cu care a fost comparat (de ex. Clifford Brown sau Fats Navarro), ne vorbește în acest recent interviu, aici:
http://revive-music.com/2014/07/22/exclusive-interview-nicholas-paytons-numbers-pt-1/
Nicholas Payton (tr, Fender Rhodes) (& Butcher Brown Quartet) - Numbers (Paytone Records, 2014)
Nicholas Payton - #BAM Live at Bohemian Caverns (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton (with the Sinfonieorchester Basel) - Sketches of Spain (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton - Bitches -2 LP/CD- (IN+OUT Records, 2011)
Nicholas Payton - Into the Blue (Nonesuch Records, 2008)
Nicholas Payton /Bob Belden /Sam Yahel /John Hart /Billy Drummond – Mysterious Shorter (Chesky Records, 2006)
Nicholas Payton - Sonic Trance (Warner Bros, 2003)
Nicholas Payton - Nick@Night (Verve, 2000)
video:
Nicholas Payton Group - Burghausen at 43. Internationale Jazzwoche Burghausen, Wackerhalle, Germany, March 16, 2012
https://www.youtube.com/watch?v=y3xjmQXtBTE#t=13
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu