Dylan (fiul lui Steve Howe) e designer subteran, iar Peter Hammill...triplu cinematic

Încă un interesant "cover album", după cele 2 de care m-am ocupat în postarea din 4 noiembrie, Mostly Other People Do The Killing (MOPDTK): ”Blue” (Hot Cup Records, 2014)...cu reluarea notă-cu-notă a clasicului ”Kind of Blue” a lui Miles Davis, respectiv Nguyên Lê (with Michael Gibbs & NDR Bigband): ”Celebrating The Dark Side of the Moon” (ACT Music, 2014):

* Pe noul album Dylan Howe: ”Subterranean, New Designs On Bowie's "Berlin" (Motorik Recordings, 2014) este vorba de data asta, ca și în cazul adaptării jazzistice a capodoperei grupului Pink Floyd de către chitaristul francez de origine vietnameză, de un tratament similar aplicat cu aranjamente proprii și multă improvizație pieselor alese din primele 2 albume ale trilogiei lui David Bowie -”Low”, "Heroes" și ”Lodger”, cu contribuția lui Brian Eno- de către bateristul de jazz englez Dylan (Lee) de 45 ani, nimeni altul decât fiul cel mai mare a lui Steve Howe, chitaristului din Yes. Cu contribuția unui tânăr grup, un octet -de fapt mai exact un "future jazz sextet with strings and electronics" -din care se disting tenor saxofonistul Julian Siegel și chitaristul Adrian Utley din Portishead/Get The Blessing. Tatăl Steve Howe contribuie și el ca invitat interpretând la tradiționalul instrument japonez koto.

De descoperit/ascultat -eventual comparând cu versiunile rock originale din anii '70- ...și eventual, după gust, de savurat.

Tracklisting:

1. SUBTERRANEANS 8:23 (BOWIE)

2. WEEPING WALL 7:05 (BOWIE)

3. ALL SAINTS 10:04 (BOWIE)

4. SOME ARE 6:29 (BOWIE)

5. NEUKÖLN - NIGHT 5:00 (BOWIE, ENO)

6. ART DECADE 4:41 (BOWIE)

7. WARSZAWA 11:08 (BOWIE, ENO)

8. NEUKÖLN - DAY 5:29 (BOWIE, ENO)

9. MOSS GARDEN 6:23 (BOWIE, ENO)

”..Tot ceea ce-ar fi putut să fie...” (dacă)...
...Exact asta găsim pe noul triplu set Peter Hammill ”…all that might have been…” (nou apărut și exact așa scris titlul, fără majuscule) album-concept unde, cum spune însuși autorul, ”muzica reprezintă atât filmul cât și coloana sonoră”. 
Ca primă impresie, aceleași orchestrații ample, atmosfera apăsătoare marca inconfundabilă a frontman-ului de la Van Der Greef Generator, inflexiuni japoneze (Peter a locuit perioade lungi la Tokyo în ultimii ani), referințe și omagiu adus noului val francez ”film noir” (Jean-Luc Godard: ”Breathless” și ”Pierrot le Fou” sau Resnais: ”Hiroshima, Mon Amour”), riffuri de chitară aspre în analogie cu cele de pe clasicul său album ”Nadir’s Big Chance” (1972) sau amintind de prestația sa ca invitat vocalist & pianist pe cel mai reușit album-solo...”ever” a lui Robert Fripp de la King Crimson, ”Exposure” (1979).
Personajele interpretate de Hammill sunt acum Alien Clocks -pe Disc 1 - ”The Cine” (lansat și separat) și respectiv, Piper Smiles pe Disc 2 - ”The Songs”, acest CD2 incluzând 10 piese complet noi, unele dezvoltări ale schițelor de pe CD1...”story”-ul narativ apelând la mituri feerice ale bardului naist/flautist, inclusiv în idila acestuia cu o ”ea” din eternul feminin. Mult imprevizibil în aceste piese cu schimbări dese și bruște, și un Disc 3 - ”The Retro” cu 4 teme principale anterioare cu lungi improvizații.
Tot ce-am fi putut...dori și imagina de la Peter Hammill, se pare că găsim pe noul  ”…all that might have been…”

Am scris impresiile celor două albume ”la cald” după o primă audiție, sunt posibile reveniri cu completări sau chiar diferențe de percepție.