VicTim of Jazz: „Veni, Vidi...Vic(T)i(m)” estivalo-festivalier

...mai ales „vici” având în vedere că „reduta” numită scena românească de jazz și blues (muzicieni + public + media), altfel nu prea consolidată nici consistentă numeric, nici nu-i prea greu să fie cucerită de artiștii din zonele cu mult mai mare tradiție și impact al acestor genuri. Mai exact, muzicieni din eșaloanele 2, 3, 4, etc -până la nivelul celor de la gurile de metrou din marile metropole occidentale!- sunt la un nivel muzical care le permite să evolueze cu succes în fața unor audiențe mari din regiuni precum Balcani sau Asia. Cine nu e conștient de acest sistem existent de valori și de amplitudinea decalajelor se amăgește amarnic într-un iluzoriu păgubos, provincial...Cu-atât mai meritoriu din acest punct de vedere rămâne Gărâna Jazz Festival care a ridicat foarte mult, printro alchimie numai de Marius Giura știută, ștacheta jazzmen-ilor de primă ligă invitați, emanând un spirit urmat și de alte manifestări similare din țară, unele apărute între timp și dorind după sistemul „copy-paste” („copy-paste-lul”, cum îl numește cu tâlcul și umoru-i caracteristic, pe blogul său, Marcel Tolcea) să urmeze rețeta. Anul acesta și JazzTM-ul, dincolo de toate avatarurile și secretomania organizării, a avut un nivel bun, dincolo de discutabilul criteriu de aducere a câștigătorilor de premii Grammy (care ține cont prea puțin spre deloc de valoarea și autenticitatea intrinsecă a muzicianului/trupei, ci în primul rând de factori comerciali, audiență, cifra de vânzări/nr. de vizualizări/„like”-uri pe social media, etc...ca în „mainstream pop”). Și-ar mai rămâne pentru ambele festivaluri din cele 2 săptămâni consecutive de vară și problema alegerii unor prezentatori -eventual locali- mai adecvați, tot așa, nu pe criteriul notorietății de pe frecvențe naționale radio & TV, ci al asimilării noilor tendințe și apropierii de spiritul muzicienilor de pe scene...încât să nu mai fie posibilă pe viitor o gafă de genul „John” Garbarek din partea autointitulatului „cel mai bun prezentator român din toate timpurile”, tot mai evident de la an la an, depășit de evoluțiile noului jazz. Pentru că „lumea s-a obișnuit cu el”, nu prea mai „ține”, lumea/audiența se mai schimbă și evoluează și ea, chiar dacă lent (și la publicul de la Gărâna asta-i ceva evident). Iar dacă nici Ego-ul personal nu-i permite retragerea, ceva trebuie făcut pentru o schimbare necesară...

Următoarele albume le-am găsit potrivite pentru întâmpinarea celor vizați de titlul postării începută de circa 3 săptămâni, majoritatea americanilor și nu numai...venind cu un jazz „middle of the road” nu foarte sofisticat, estival, tipic caselor Motéma Music, Ropeadope sau Mac Avenue. Bineînțeles că minisetul de final aparține jazzurilor mai cu ștaif, în toate formulele existând cel puțin un muzician care a concertat în Ro (preferatelor le-am atașat și coperțile):

* Christian Scott aTunde Adjuah (tr) - Diaspora /The Centennial Trilogy (vol. 2)/ (Stretch Music/Ropeadope, 2017)....„in memory of Johnathan Demme”

* Adam Ben Ezra (bass, Israel) - Pin Drop (Ropeadope, 2017)

* Charnett Moffett (ac & el bass) - Music From Our Soul (Motéma Music, 2017)
....with: Pharaoh Sanders (t-sax), Stanley Jordan (gtr & piano), Cyrus Chestnut (p-no & keybs), Jeff "Tain" Watts (dr), Victor Lewis (dr), Mike Clark (dr)

* (Jack) DeJohnette, (Larry) Grenadier, (John) Medeski & (John) Scofield - Hudson (Motéma Music, 2017)
* Kevin Eubanks (gtr) - East West Time Line (Mac Avenue, 2017)

* Markus Reuter featuring SONAR and Tobias Reber – Falling for Ascension (Ronin Rhythm Records, 2017)

* Wingfield, Reuter, Stavi, Sirkis (UK / Germany / ex-Israel) - The Stone House (MoonJune, 2017)
Acesta e preferatul meu din întreaga serie, un album „live in studio” de „fusion” inovativ, peisagistic și original al 4-tetului Mark Wingfield: guitar; Markus Reuter: Touch Guitars® AU8; Yaron Stavi: fretless bass & Asaf Sirkis: drums...în „gustarea” și asimilarea căruia constitue un avantaj cunoașterea, conform criticului John Kelman, a „sound”-urilor de la Stick Men, The Crimson ProjeKCt, Mark Wingfield's Proof of Light, Brian Eno, Kenny Wheeler, David Torn (anii '85-'90)...și cu-atât mai meritoriu cu cât improvizația electrică melodică, armonică, ritmică și texturală a celor 4 maeștrii ai rock-ului progresiv a fost înregistrată în sesiunile din La Case Murada/Catalonia/Spania întro singură zi din cele 6 plănuite pentru 3 albume (!) între care și unul al bateristului Sirkis cu claviaturistul sârb Vasil Hadžimanov prezent separat cu grupul său la Gărâna XXI (și audiat cu 2 materiale prezente mai jos).
Analiza extinsă, aici:
https://www.allaboutjazz.com/wingfield-reuter-stavi-sirkis-the-stone-house-by-john-kelman.php