Jun Miyake, în căutarea ”Memoriei pierdute”

* Jun Miyake: ”Lost Memory Theatre, ­Act 2” (Yellowbird /Enja Music /Harmonia Mundi, 2014/2015)

O adevărată revelație pentru mine este acest japonez stabilit din 2005 la Galeriile Lafayette din Paris, pe care l-am auzit prima dată la un concert de pe canalul TV Mezzo prin luna mai și pe care l-am asociat imediat muzical ca ”show” și poate chiar ca tip de personalitate regretatului francez Hector Zazou și unui alt preferat de-al meu, americanul Kip Hanrahan. Numele celui descoperit de legendarul trompetist Terumasa Hino nu-mi era chiar străin, îl știam ca invitat la trompetă de pe Jean Michel Jarre: ”Revolutions” (1988) și de la contribuția sa relativ recentă de pe coloana sonoră a lui ”Pina”, documentarul premiat cu Oscar în 2012 despre regretata balerină și coreoregrafă Pina Bausch . Însă pentru că există și un relativ recent ”Act 1” la titlul propus, plus cel puțin încă un album al său foarte important mereu întâlnit în recenzii, ”Stolen From Strangers” (Yellow Bird /Harmonia Mundi, 2008), ales de mai multe reviste franceze și germane ”cel mai bun album al anului”...ziceam în postarea precedentă că acest artist complex merită o tratare/postare separată.
Myiake cu sunetul său hibrid caracteristic a compus de fapt peste 2500 producții de muzică pentru reclame TV, film, animație, documentare și dans contemporan -multe premiate precum cele de la Cannes International Advertising Festival sau London Effects & Animation Festival- el colaborând la producții pentru acești artiști, printre mulți alții: Pina Bausch, Robert Wilson, Philippe Decoufle, Oliver Stone, Jean Paul Goude, Katsuhiro Otomo.
Erik Satie pare să fie compozitorul clasic ce-l inspiră cel mai mult (vezi ”Gnossiene #1” de pe albumul ”Glam Exotica!” sau ”The Locked Room” de pe ”Stolen...”) pe acest eclectic japonez născut la Kyoto în 1958 și creditat de ”www.discogs.com” ca artist, compozitor/textier, iar ca instrumentist cu înșiruirea ”Trumpet, Flugelhorn, Piano, Pianica, Programming”. Sigur că nu ne strică o privire și în trecutul său discografic, plecând de la debutul din 1983/84 cu albumele ”June Night Love” și ”Especially Sexy” de ”fusion, smooth & funk-jazz”, trecând apoi prin ”cool, bossa nova, folk, world, classical & avantgarde” de pe ”Mondo Erotica!”, ”Innocent Bossa In The Mirror” (cu Arto Lindsay și Vinicius Cantuaria) sau ”Glam Exotica!”, până la complexitatea ultimelor albume care mai adaugă la paleta stilistică și-așa largă și ”reggae, country & electronic”. Și suntem reparte de a fi epuizat lista de stiluri...
”Un om căruia nu-i este frică de nimic” -se scria undeva, după apariția lui “Stolen from Strangers”- ”Jun mIxează cu gust avantgardă, jazz, ”chant” gregorian, trip hop, ”chanson”, tango, hituri pop, vocabular muzical arab, indian, latino american și asiatic de unde extrage cele mai curioase sunete executate cu tuba, cello, oud, mandolină, cor bulgăresc și o multitudine de percuții acustice și electronice. 

O muzică pentru cei cărora le plac combinate contrastele, de ex. fanilor Tom Waits, David Sylvian sau Chet Baker...cu o precauție pentru delimitatorii pe sertare/stiluri clare: acest album le poate pune în pericol percepția muzicală asupra lumii.”
http://www.metisse-music.com/en/artists/Jun%20Miyake
Printre colaboratorii japonezului, inclusiv pe ”Lost...Act 1 & 2”, artiști dintre cei mai diverși ca țară/zonă de proveniență sau stil: Hal Willner, Arto Lindsay, Lisa Papineau, Peter Scherer, Vinicius Cantuaria, Dhafer Youssef, Bulgarian Cosmic Voices, David Byrne, Grace Jones, Nina Hagen, Gavin Friday, Ron Carter, Vincent Segal, Orchestra & Voices of Bulgarian Choir, etc.

"Cum se poate ca cineva să ajungă în interiorul unei memorii pierdute?
Nu am putut să îmi reprim întrebarea asta după finalizarea Actului 1.
Amintirile devin activate în locuri neașteptate întrun teatru: întro casetă regală încuiată, în fața ferestrelor din culise, în spatele cortinei, pe coridorul spre trapa pivniței..Fiecare amintire are o cameră căreia îi aparține.
Vreau să pășesc în această cameră, s-o miros, s-o inhalez.
Vreau ca un teatru potrivit acestor camere ale amintirilor să apară în Actul 2. 
...În căutarea cheii micuței camere care ne atrage în abisul conștiinței...
”Teatrul Memoriei Pierdute” a devenit acum lucrarea vieții mele.
Și ea va continua...” 
...ne anunță în booklet Jun Miyake anticipând cel puțin un viitor Act 3. Ceea ce face și varianta la ”Que sera sera” (music by Jay Livingstone) de pe Act 2, singurul ”remake” de 3:30 min dintro oră de muzică originală Miyake ce s-a convertit și în piesă de teatru muzical cu debutul la Tokyo și care combină cu subtilitate și eleganță până și cele mai disparate elemente și stiluri -chiar în perechi de câte 2 (!)- în ceea ce a fost numită ”constelația de sunet, imagini, scene și muzică”: bossa nova & reggae, Kurt Weill & Nino Rota, chanson & symphony, jazz & improvisation, rock & folk.

Jazz de iunie ”ca la carte”: Al Di Meola, John Zorn, Aristocrats, Mark Guiliana Jazz Quartet, Mark Wingfield, Lama + Joachim Badenhorst, The Greg Foat Group, Shit & Shine, Rob Mazurek, Dave Douglas

* Al Di Meola: ”Elysium” (inakustik Label Group, 2015)

Al Di Meola e greu de presupus că ar mai avea ceva de demonstrat la aproape 61 de ani, sieși sau altora: ce-a oferit creativ la modul superlativ s-a întâmplat în perioada cu Return To Forever (”No Mistery”, ”Spain”), pe excelentele prime 4 albume solo din perioada 1976-1980 ”Land Of The Midnight Sun”, ”Elegant Gypsy”, ”Casino” și ”Splendido Hotel”, pe un la fel de inspirat ”Kiss My Axe” (1991) sau sporadic în ”chamber music” cu World Sinfonia ori în ilustrele triouri Stanley Clarke / Al Di Meola / Jean-Luc Ponty, respectiv John McLaughlin / Al Di Meola / Paco De Lucía. Dar chiar dacă și muza a ”îmbătrânit”, anturajul, mulțimea de fani din lumea largă și/sau obligațiile contractuale sunt factori care-l împing sau poate chiar îl presează spre crearea de noi albume. Promovarea în turneul acestei perioade de vară/toamnă a noului album prin State și Canada are loc sub numele ”Elegant Gypsy & More”, încă o dovadă ca și ”Vocal Rendezvous”-ul din 2006 a reciclării fazei sale cele mai bune de care aminteam, cu tot arsenalul adecvat scopului: pe copertă chitaristul apare la bustul gol, ceea ce m-a dus cu gândul nu la lipsă de pudoare -mai ales că arată încă ”bine” ca bărbat la vârsta sa- ci, subliminal, poate la o eventuală ”despuiere” inspirațională în compoziții. Titlul ”Elysium” -sinonim cu ”Paradis” sau ”Eden”- are exotismul obișnuit frecvent la Al Di Meola, multe piese sună deasemenea luxuriant/estival (”Esmeralda”, ”Cascade”, ”Sierra”, etc) amintind la extrema negativă și de ușurelul ”Cosmopolitan Life”, colaborarea din 2005 cu vocalistul rus Leonid Agutin...Cam acestea erau datele mai importante de intrare, ”input”-ul cu care m-am ”înarmat” la aflarea veștii apariției noului album, utile cu siguranță ca bagaj informațional, fără a fi însă nici toate și nici obligatorii în crearea orizontului de așteptare al ascultătorului fan Di Meola, respectiv al genului ”(Guitar) Fusion Jazz-Rock/ Latin/ World” (exclusiv a celui prea optimist care s-ar aștepta la ceva nou de nivelul lui ”Mediterranean Sundance”).
După care vine muzica, interpretată de un grup cu 3 membrii noi fără basist dar cu un percuționist indian și cu 3 pianiști/claviaturiști...și care după cele 14 piese, lasă un gust dacă nu de ambrozie, unul departe de a fi amar: cele 4 chitare diferite sunt folosite de Al în riff-uri rapide și elegante la nivelul obișnuit, alternanța ritmică a noilor veniți percuționistul Rhani Krija și tobarul Peter Kaszas elimină monotonia, clapele sună bine frumos apăsate ca și altădată în armonie de Barry Miles și Mario Parmisano, plus de noul recrutat Philippe Saisse (care contribuie și ca autor al piesei de final 'La Lluvia'). N-o fi el chiar ”locul fericirii depline” acest ”Elysium”, dar cred că are tot ce trebuie ca să intre valoric între primele sale 10 albume ”all time”.

 

* John Zorn: "The Song Project: Live at "Le Poisson Rouge" (Tzadik, 2015)....versiunea în concert a albumului de studio cu un jazz orientat spre rock "The Song Project Vinyl Singles Edition" (Tzadik, 2014) cam cu aceeași invitați vocaliști și vocaliste pentru încă un material adus tribut maestrului Zorn cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. Tot în aceeași ”familie”, au mai apărut:
   John Zorn & The Dreamers: ”Pellucidar: A Dreamers Fantabula” (Tzadik, 2015)
   MyCale: ”Gomory: Book of Angels, Volume 25” (Tzadik, 2015)

* Aristocrats: "Tres Caballeros" (2015)...Jazz-rock "fusion" american "aristocratic" și la propriu și la figurat al trupei bateristului Marco Minnemann activă din 2011, "tres" (3) fiind și nr. de membrii ai trupei și al albumului acestora.
* Mark Guiliana Jazz Quartet (Jason Rigby, Shai Maestro & Chris Morrissey): "Family First" {Beat Music Productions, 2015}...Avem aici tot un grup condus de baterist, cel activ în ultimii ani în grupul Now vs.Now al claviaturistului Jason Lindner sau în colaborarea cu pianistul Brad Mehldau. Albumul reflectă noua fază din viața personala a liderului, cea de proaspat tătic, fiind e o continuare ca mesaj și stare de spirit a precedentului "My Life Starts Now" (Beat Music Productions, 2014).
* Mark Wingfield (with Yaron Stavi & Asaf Sirkis): "Proof of Light" (MoonJune, 2014)...album cu o estetică de tip ECM al trioului unui chitarist promițător britanic despre care curg epitetele măgulitoare și plouă cu steluțe în recenzii, precum acestea: "Consistent, briliant și vizionar” Guitar Player Magazine..."Fanii care caută extinderea continuă a frontierei muzicii care contopește rock, jazz și influențe eclectice vor dori să pună acest album pe ”repetare” LondonJazz (UK)
http://www.markwingfield.com/info_pages/press.html  

* Lama + Joachim Badenhorst: "The Elephant’s Journey" (Clean Feed, 2015)...Jazz modern liber-improvizat, elegant și elaborat al formulei trompetistei portugheze Susana Santos Silva suplimentată de saxofonistul J.B. La aceeași casă au mai apărut recent și deloc neglijabilele:
* Dre Hocevar Trio: "Coding of Evidentiality"...Al 2-lea album al bateristului compozitor lider care e sloven, pianistul Bram De Looze e belgian iar cello-istul Lester St. Louis, american. Toți 3 au sub 30 ani și activează la New York 
* Double-Basse (Benjamin Duboc & Jean-Luc Petit): "This Is Not Art"...”afacere” franceză liber-improvizată în duo bas dublu, respectiv contrabas și clarinet bas.
* Hugo Carvalhais (bass): "Grand Valis". Basistul portughez face din nou pereche cu violonistul francez Dominique Pifarely pe acest album de jazz cameral ambiguu și plin de mister inspirat de romanul S.F. a lui Philip K. Dick și la care mai participă consistent organistul Gabriel Pinto și Jeremiah Cymerman cu ”manipulări” electronice. 
* The Greg Foat Group: "The Dancers at the Edge of Time" (Jazzman Records, 2015)...Ultimul opus cu un foarte plăcut și interesant "nu-jazz" londonez, accesibil, cinematic și atmosferic, înregistrat ca și precedentele albume la casa de discuri scandinavă a pianistului Bugge Wesseltoft: ”Girl and Robot with Flowers”(2012) și ”Live at the Playboy Club, London” (2014)
     
* Shit & Shine (aka Craig Clouse): ”Chakin'” (Astral Spirits & Monofonus Press, 2015).

De prin 2006 eclecticul muzician american Craig Clouse își lansează albumele sub pseudonimul Shit (and) & Shine pe formatele analogice LP și casetă audio și în ediții limitate (incluzând codul pentru ”download”). L-am descoperit pornind de la ultimul, ”Chakin'” (Astral Spirits/ Monofonus Press, 2015), cu un discurs plin de bucle repetitive dar focalizat pe o improvizație liberă cu mult ”groove” bazat pe pianele electrice Wurlizter și Rhodes, percuție asortată, bas acustic și pe o voce baritonală narativă. ”Organizarea” pieselor este pe module numerotate aparent aleatoriu ”TJC 13, 16, 7, etc” ca la Nik Bartsch...și nu e singura asemănare, inducția de transă hipnotică pentru cine se lasă cu-adevărat ”furat” de această muzică amintind și ea bine de elvețian. Sunt și 2 excepții, piesele cu voce: ”Jump On The Feeder” și introducerea "Denim Do's and Don'ts", o pledoarie de aproape 17 minute plină de mister, unde stilistic ”jazz-meets-krautrock, cu toate zonele cuprinse între...” cum e de părere cronicarul de la Sqiudco care consideră piesa ”capodopera adevărată” a albumului:
http://www.squidco.com/miva/merchant.mvc…

Componența e cea mai selectă de până acum la Shit & Shine -ne asigură cunoscătorii albumelor anterioare- aceea a unui veritabil supergrup, cu care liderul Craig Clouse, așa cum intenționează de fiecare dată, face atât reverențe trecutului pe cât privește și spre viitor:
Craig Clouse: acoustic bass, drums, electric piano, electronics
Ingebrigt Haker Flaten (The Thing, Atomic, etc): acoustic bass
King Coffey (Butthole Surfers): drums
Nate Cross (Marriage): electric piano, electronics, snarehorns
Pete Simonelli (The Enablers): vocals

Cele mai recente albume, mult sub nivelul lui ”Chakin'”, au fost: Shit and Shine: ”Powder Horn” [2014] și Shit and Shine: ”Tropical” [2014].
Alte două interesante albume recente:
* Rob Mazurek / Exploding Star Orchestra: "Galactic Parables: Vol.1" -2 CD- [Cuneiform, 2015] și Rob Mazurek: "Vortice of the Faun" (Astral Spirits, 2015)...ultimele albume ale excelentului trompetist U.S/brazilian.
* Henry Threadgill: ”In For A Penny, In For A Pound” -2 CD- (Pi Recordings, 2015)

* Dave Douglas (feat. Shigeto): ”High Risk” (Greenleaf, 2015)...noutatea și schimbarea de ”sound” pentru prolificul trompetist american e clară din titlu, ”riscul înalt” fiind datorat nu atât secției ritmice Jonathan Maron (bass) & Mark Guiliana (același baterist lider pe albumul "Family First", vezi mai sus) cât mai ales electronistului Zachary Saginaw ce apare cu pseudonimul ”Shigeto” și datorită contribuției căruia albumul amintește de un anterior proiect al trompetistului, Keystone (cu pianistul Jamie Saft).

* Jun Miyake: ”Lost Memory Theatre, ­Act 2” (Yellowbird /Enja Music /Harmonia Mundi, 2015)
O adevărată revelație pentru mine acest japonez pe care l-am cunoscut datorită unui concert de pe canalul TV Mezzo și pe care l-am asociat imediat muzical ca tip de personalitate regretatului Hector Zazou sau unui alt preferat de-al meu, Kip Hanrahan. Însă pentru că există și un relativ recent ”Act 1” plus cel puțin încă un album al său foarte important, ”Stolen From Strangers” (Yellow Bird /Harmonia Mundi, 2008)...japonezul merită o tratare/postare separată.

Pe caniculă în iunie, despre jazzuri din luna mai: Gilad Atzmon (& TOHE), Rez Abbasi (RAAQ), etc...

* Gilad Atzmon & The Orient House Ensemble: "The Whistle Blower" (Fanfare Jazz, 2015)

Orientul e detectabil cel mai mult în prima piesă ”Gaza Mon Amour” (de disputata zonă a fâșiei e vorba în titlu, desigur), restul albumului mergând pe cărările uzuale ale unui bebop/post-bop Coltranesc (”Let Us Pray” sau ”To Be Free”) dominant baladesc până la final: ”chanson”-ul retro burlesc anii '60 fluierat și dansant al temei-titlu. ”For Moana” e inspirată și dedicată frumoasei fostă starletă porno și politician Moana Pozzi lansată de agenția și mai faimoasei Cicciolina, dar dispărută prematur în 1994 la doar 33 ani... ”Dacă muzica mea vrea s-o ia întro direcție, mă duce și pe mine cu ea” zice muzicianul israelian expatriat în Anglia întrun recent interviu din Jazzwise, aflat acum la al 8-lea album marcând cei 15 ani de existență a ansamblului său oriental etichetat stilistic în general ”world jazz” și despre care am găsit măgulitoare descrieri de genul acesteia: ”Atzmon' s Powerful Orient House Ensemble, the hardest working jazz band in the UK and one of the leading ensembles in Europe” (!).

Rez Abbasi Acoustic Quartet (RAAQ): ”Intents and Purposes” (Enja, 2014)

Album format exclusiv din 8 adaptări rearanjate ale unor teme clasice de ”fusion” din anii '70 ale eroilor din tinerețe ai chitaristului Rez Abbasi: ”Black Market” (Joe Zawinul/Weather Report), ”Butterfly” (Herbie Hancock), ”Joyous Lake” (Pat Martino), ”Low-Lee-Tah” (Larry Corryel), ”Medieval Overture” (Chick Corea/Return To Forever), ”Red Baron” (Billy Cobham), ”Resolution” (Mahavishnu John McLaughlin) și ”There Comes A Time” (Tony Williams). Puse pe note de trioul său cu Stephan Crump (ac. bass) și Eric McPherson (drums), plus prin aportul consistent al vibrafonului lui Bill Ware...cele mai aproape de originale fiind cunoscutele ”Black Market” și ”Red Baron”, cea mai îndepărtată -aproape ca o piesă originală- ”Medieval Overture”.  

Criticul Will Layman acordă generos albumului 8 steluțe din 10 posibile întro extinsă cronică ”depănând” piesă cu piesă, aici:

http://www.popmatters.com/review/190144-rez-abassi-acoustic-quartet-intents-and-purposes/

”Intențiile și scopurile” celui născut în Pakistan, crescut în California și stabilit la New-York sunt analizate și în alte cronici care evidențiază mai mult sau mai puțin tocmai curajul de a transpune acustic piese destinate la origine intrumentelor electrice. E până la urmă o chestiune de gust și de stare, de percepția de moment, de deschiderea și de afinitatea diferită a celor care ascultă și deliberează, cu fixații și deranjați de diferențe sau poate tocmai dimpotrivă, surprinși plăcut! 

Poate am reușit și v-am trezit curiozitatea pentru acest al 2-lea album al formulei muzicianului întâlnit recent și în formula Gamak a saxofonistului Rudresh Mahanthhappa și în Kiran Ahluwalia Group. 

Cele 2 albume Gilad Atzmon și Rez Abbasi le-am întâlnit în lista de 20 titluri a poll-ului intermediar pentru prima jumătate din 2015, din titlurile pe care nu le știam:

”http://www.marlbank.net/features/2885-june-update-20-of-the-best-jazz-albums-of-the-year-so-far”
Că aceste liste ordonate sau nu sunt subiective, e clar și lesne dovedibil omenește și psihologic. Dar cu cât sunt mai multe adunate, e cu-atât mai bine pentru acea medie rezultantă ingenios cuantificată făcută celor peste 25 de bloggeri și jurnaliști la finele anului, fiecare cu opțiunile sale. Am comentat aici pe blog acel poll în ianuarie pentru anul 2014.
În cazul de mai sus, am mai reținut vreo 6 albume greu de găsit și probabil interesante de la Basho Records, Ozella, Gearbox, Rockit, Whirlwind și Lyle Records (în compensație dacă nu-i altă soluție se pot asculta ca idee de ”sound” și stil alte albume anterioare de la aceleași case), dar cele 6 albume de la ECM spune multe despre profilul muzical preferențial al autorului, mare fan al label-ului german cel mai bine cunoscut și în Ro. Nu-s printre ele însă producții recente care după părerea mea atrag atenția tocmai prin devierea de la normă, extensii ale idiomului tipic angajaților lui Manfred Eicher...și pe care eu le-aș (fi) insera(t) în listă, cel puțin pe primele 2, dacă al 3-lea e poate cumva prea ”folky” și e și datat din 2014:  

* Cymin Samawatie & Cyminologie: ”Phoenix” (ECM, 2015)
* David Torn: ”Only Sky” (ECM, 2015)...solo guitars & oud
* Robin Williamson (ex-Incredible String Band): ”Trusting In The Rising Light” [ECM, 2014]

MARI absențe în acest poll pe care sper să le suplinesc parțial imediat ce acest val de caniculă se mai potolește, ca să nu mai simt un așa disconfort la o ședere mai lungă pe scaun ca acum (!)...Și ar trebui să fie vorba acolo de nordici de la Hubro Music (Finland, ,sPacemoNkey -aka Morten Qvenild & Gard Nilssen-), de auto-produsul ”Kind of New” al cuplului Jason Miles & Ingrid Jensen, de sextetul Supersonic al francezului Thomas De Pourquery, de saxofonistul bariton Julian Argüelles prezent pe albume recente și la Basho Records (cu Franfurt Radio Bag Band feat. Django Bates & Steve Argüelles ”play the music of South Africa Exiles”) și la Between The Lines (în 4-tetul Gebhard Ullmann Basement Research)...de excelentul basist portughez Hugo Carvalhais și în general de selecta casă Clean Feed...sau prin trompetistul Rob Mazurek să ”atingem” universul prolific sonor original de la Cuneiform, cu sau fără al său Exploding Star Orchestra...

Pentru că se mai cântă și se ascultă încă mult stilul ”free” (eu prefer să-i zic ”modern creative”) în lumea largă, fie că le place sau nu formatorilor de opinie și muzicienilor de pe la noi... 

Recomandări:

Rez Abbasi's Invocation: ”Suno Suno” (Enja, 2011)

Gilad Atzmon & The Orient House Ensemble: ”The Tide Has Changed” (World Village, 2010)
Gilad Atzmon & The Orient House Ensemble: ”Songs of the Metropolis (Giles Quinnell, 2013)

Despre noul Bang on a Can All-Stars și Discus Music Corp. (UK)

Bang on a Can All-Stars: "Fields Recordings” (Cantaloupe Music, 2015) 
David Lang: "Fields Recordings” este un fel de poveste cu fantome. Am cerut compozitorilor din diferite părți ale lumii să găsească o înregistrare cu ceva existent -o voce, un sunet, un fragment stins de melodie- și apoi să compună o nouă piesă în jurul acesteia. Și asta au făcut Tyondai Braxton, Mira Calix, Jace Clayton, Anna Clyne, Dan Deacon, Bryce Dessner, Ben Frost, Florent Ghys, Michael Gordon, Jóhann Jóhannsson, Glenn Kotche, David Lang, Alvin Lucier, Christian Marclay, Paula Matthusen, Richard Reed Parry, Steve Reich, Todd Reynolds, Jarosław Śliwiński, Daniel Wohl, Krzysztof Wołek, Julia Wolfe, Artur Zagajewski și Nick Zammuto.
Folosind arhive audio, video și ”found sound” (sunet ”găsit”), albumul crează punți între vizibil și invizibil, prezent și absent, actualitate și trecut, canalizate prin ”de neopritul, sexy și puternicul” colectiv Bang on a Can All-Stars”.

Discus Music Corp. este de peste 20 ani un regat select pentru muzica liber-improvizată și noul free-jazz britanic:

http://discus-music.co.uk/

Predecesori, modele (artisti/trupe, albume):

* Centipede (Soft Machine, Nucleus, King Crimson, Blossom Toes, etc): "Septober Energy, Part 1-4" -2 LP- (Neon, 1971)...produced by Robert Fripp 

* Keith Tippett's Ark: "Frames (Music For An Imagnary Film)" -2 LP- (Ogun, 1978)

* Mujician (& the Georgian Ensemble): "The Bristol Concert" [What Disc, 2000] 
* Chris McGregor's Brotherhood of Breath: S/T (Neon, 1970)

* Chris McGregor's Brotherhood of Breath: "Eclipse at Dawn -live- (Cuneiform/Rune Grammofon, 1971)
* Barry Guy's London Jazz Composers Orchestra

Titluri din catalogul actual al casei fondată în 1994 de Martin Archer si Mick Beck:
https://www.facebook.com/pages/Discus-Music/231107416906002

Julie Tippetts & Martin Archer - Vestigium -2 CD- [Discus, 2015]

Combat Astronomy - Dreams No Longer Hesitate (Discus, 2008)

Combat Astronomy - Earth Divided By Zero (Discus, 2010)

Combat Astronomy - Flak Planet (Discus, 2011)

Combat Astronomy - Kundalini Apocalypse (Discus, 2013)

Combat Astronomy - The Dematerialised Passenger (Discus, 2005)

Combat Astronomy - Time Distort Nine -2 CD- (Discus, 2014)

Inclusion Principle - The Leaf Factory Fallback (Discus, 2010)

Julie Tippetts & Martin Archer - Ghosts of Gold (Discus, 2009)

Julie Tippetts & Martin Archer - Serpentine (Discus, 2012)

Julie Tippetts & Martin Archer - Tales Of FiNiN -2 CD- (Discus, 2011)

Juxtavoices - Juxtanother Antichoir From Sheffield (Discus, 2010)

Martin Archer - Heritage and Ringtones (Discus, 2004)

Martin Archer - Blue Meat, Black Diesel & Engine Room Favourites (Discus, 2013)

Martin Archer & Engine Room Favourites - Bad Tidings from Slackwater Drag -2 CD- (Discus, 2015)

Orchestra of the Upper Atmosphere - S/T -2 CD- (Discus, 2012)

Orchestra of the Upper Atmosphere - O 2 -2 CD- (Discus, 2014)

Shkrang! [Mick Beck, Paul Hession, Dave Tucker] - Some Thoughts About Shkrang (Discus, 2006)

Bass Tone Trap (Martin Ascher) - Trapping (Music à la Coque) (1983/Discus, 2006)

http://theprogressiveaspect.net/blog/2015/04/30/julie-tippetts-martin-archer-vestigium/

http://www.londonjazznews.com/2015/04/cd-review-dennis-rollins-velocity-trio.html

Jaga Jazzist și ”Focul stelar”

Din start vă spun că la fel de eclectici și cinematici au rămas norvegienii...”as ever” și pe noul ”Starfire” (Ninja Tune, 2015). Mutarea principalului compozitor al octetului Lars Horntveth în State la Los Angeles explică în parte pauza de peste 5 ani de la precedentul album cu material de studio original ”One-Armed Bandit” (2010). Între timp anul trecut trupa considerată printre cele mai definitorii pentru ”nu-jazz”-ul scandinav a marcat 20 ani de existență prin lansarea lui ”'94-'14 Reworks” -2 CD- (Ninja Tune, 2014), dublu-set de tip compilație care remasteriza albumul ”A Livingroom Hush” premiat în 2002 acasă în Norvegia și de BBC în U.K. ”Jazz Album of the Year” prin remixuri și demo-uri anterior neapărute...iar anteriorul ”Live with Britten Sinfonia” (Ninja Tune, 2013) fusese un album tot de tip compilație dar în concert în care band-ul și-așa numeros a fuzionat cu orchestra simfonică condusă de Christian Eggen până la un ”line-up” total de 35 instrumentiști.
Trupa e denumită uneori prescurtat ”Jaga” și asta nu-i deloc impropriu pentru că a eticheta muzica (doar) ”jazz(ist)” e mult prea puțin, un ”deserviciu” -cum zice cronica din Clash Music- pentru un sound în care regăsim din plin elemente de post-rock, krautrock sau ”electronica”, în timp ce chiar jazzul norvegienilor în sine e cu totul altceva, ”foarte departe de be-bop-ul lui Miles Davis”. ”Acid jazz” și ”experimental” au deasemenea ”acoperire” ca termeni în definirea acestei muzici instrumentale conectată începând de la maeștrii swingului, trecând prin ”fusion”-ul ”Heavy Weather”-ului Report-esc sau universul unic ”Zappaesque”...până la electronicele ambientale ale unor Aphex Twin, Squarepusher, Tortoise, The Mars Volta sau Cinematic Orchestra.

Am găsit asocieri stilistice chiar și cu muzica de generic a unor concursuri TV de cultură generală din Europa de Est a anilor 80 (!). Pe acest palier TV, România stătea lamentabil (cei cu vârsta de 50 + ani știu de ce...), dar dacă acceptăm totuși apropierea măcar în ceea ce privește partea de audio, n-am cum să nu-mi reamintesc de cel mai solid etalon de la noi al perioadei: Orchestra de Estradă a Radioteleviziunii Române condusă de Sile Dinicu. Și chiar am găsit momente pe acest album care la asta m-au dus cu gândul, eventual și la genericele unor seriale occidentale care se mai strecurau la televiziunea națională din acea perioadă.
Revenind la Jaga Jazzist, titlul albumului nr. 6 ”Foc stelar” e considerat potrivit și el în ton cu mesajul și cu anterioarele albume, mereu cu intenția de a acapara audiență și dinafara jazzului contemporan.
Cei 3 frați Horntveth -Lars, Martin & Line- conduc actuala garnitură pe cele 5 piese cu lungimea medie uzuală la trupă de peste 7 minute, pline de ruperi de ritm, ”ancorate în impulsul haotic oricând pregătit să explodeze, dar ținut bine temperat de reguli în propriul design care operează precis ca ceasul elvețian” -cum se scrie în recenzia de la Consequence of Sound- ”...poate totuși cu o ambiție prea tehnică membrii trupei ar fi trebuit să slăbească strânsoarea și să lase haosul să respire mai adânc”...

Tracklist:
   “Starfire”,
   “Big City Music”

   ”ShinKansen”

   “Oban”

   ”Prungen”

• Lars Horntveth- Tenor Sax, Baritone Sax, Soprano Sax, Clarinet, Bass Clarinet, Flute, Guitar, Piano, Keyboards, Programming, Lap Steel Guitar 
• Line Horntveth - Tuba, Flute, Percussion, Vocals 
• Martin Horntveth - Percussion, Drums, Programming 
• Andreas Mjøs - Guitar, Percussion, Glockenspiel, Marimba, Vibraphone 
• Even Ormestad - Bass, Percussion, Glockenspiel, Keyboards 
• Erik Johannessen - Trombone, Marxophone, Percussion
• Øystein Moen - Keyboards, Percussion
• Marcus Forsgren - Guitar, Effects 

Estetica trupei este considerată în general în progres, așa cum ”văd” albumul și cronicarii de la Q Magazine și Uncut: ”panoramic, sintetic simfonic și plin de antren”...”un voiaj vesel a unui grup cu sunetul complet revitalizat”.

Mai adaug de la mine un nume de trupă pe care o asociez norvegienilor pentru acest material, una în actualitate tot cu un album apărut după o pauză mai lungă și ascultat cu puțin timp în urmă:

Ozric Tentacles: ”Technicians Of The Sacred” -2 CD- (2015)

Renaud Garcia-Fons, cu contrabasul său gigant, ”pe un drum singular între clasic, jazz și ”world music”

Renaud Garcia-Fons & Derya Türkan: "Silk Moon" (E-motive, 2014)

Expresia din titlu am găsit-o pe situl personal al artistului definind succint statutul de muzician aflat pe un făgaș unic și personal la confluența a 3 mari domenii muzicale. Contrabasistul francez este anunțat printre numele majore la festivalul de jazz de la Gărâna XIX din luna iulie, iar prin acest album de anul trecut el dovedește nu pentru prima dată întro formulă de duo că ”extremele se atrag” și în muzică, atât în spirit (compozițional) cât și în interpretare (instrumental): este vorba de ideea originală de a folosi 2 instrumente aflate la extreme: al său, cel mai mare instrument cunoscut folosind arcușul -contrabasul special cu 5 corzi- și, la polul opus, cel mai mic, așa cum apare în descrieri kemençe-ul de Istambul: o mică vioară tradițională cu 3 corzi (vezi foto) cu origini vechi orientale și care pe acest album este mânuită de muzicianul turc Derya Türkan.

Albumul este materializarea unei dorințe născute prin 2006 când cei 2 s-au întâlnit în grupul faimosului interpret la străvechiul ney persan, Kudsi Erguner, oferind pe cele 14 piese compoziții individuale sau comune ale ”Lunii de catifea”, un melanj divers de influențe orientale, mediteraneene și latine, de la genul ”Magam” la stilul ”Canto Jondo”-ul specific andaluz. ”Cele 2 instrumente găsesc o complimentaritate naturală de timbre și moduri în interpretarea cu efectul unei veritabile orchestre” -se scria pe situl http://www.citizenjazz.com/Renaud-Garcia-Fons-Derya-Turkan- inducând succesiv o multitudine de stări și sentimente, de la poetic la exploziv, melancolic-rafinat, introspectiv-visător, misterios-emoționant, dezolant-trist, încrezător-antrenant, etc, așa cum se poate citi pe același site francez în dreptul fiecărui titlu...”un major moment emoțional” -se mai zice acolo- ”cu o instrumentație niciodată folosită înainte”.

Dacă nu mă înșel Garcia-Fons a mai concertat în România cu acordeonistul Jean-Luis Matinier, dar pentru că la Gărâna vine prima dată (în varianta ”Solo”), iată ce-l recomandă pe basistul supranumit de unii ”Paganini al basului dublu”, cu părinții ambii catalani, născut lângă Paris în 1962 și cu o carieră discografică de peste 20 de ani începută ca membru în excelentul grup format exclusiv din contabasiști, L'Orchestre des Contrebasses, în acest an muzicianul fiind implicat ”Live on Stage” în mai multe proiecte cu care concertează separat:

Abume ca lider, toate la casa Enja / Marmonia Mundi, cu excepția lui "Silk Moon" :
”Légendes”, 1992
”Alboreá”, 1995 
”Oriental Bass”, 1997 
”Fuera”, 1999 (with Jean-Louis Matinier) 
”Navigatore”, 2001 
”Entremundo”, 2004 
”Arcoluz”, 2006, CD & DVD ”Live” 
”La Línea del Sur”, 2009....prezentat regulat de canalul Mezzo, integral și pe YouTube. 
”Méditerranées”, 2010 
”Solo - The Marcevol Concert”, 2012, CD & DVD Live 
”Beyond the double bass”, 2013, CD compilation & DVD , documentary film by Nicolas Dattilesi.

Albume ca și co-lider: 
”Suite Andalouse”, 1995 (with Pedro Soler) 
”Free songs”, 1999 (with Gérard Marais) 
”3 trios”, 1999 (with Nguyên Lê & Mino Cinelu) 
”Acoustic songs”, 2000 (with Gérard Marais) 
”Bakida”, 2000 (with Nguyên Lê & Tino di Geraldo)

http://www.renaudgarciafons.com/

Retrospectivă de aprilie: John Zorn, Kyle Eastwood, Bobby Previte, Luca Aquino, Hugo Fernandez, Harold Mabern, Simin Tander, Valentina Lisitsa, The Breathing Effect, Meridiem, The Gaslamp Killer, The Brian Jonestown Massacre...

** John Zorn: ”Simulacrum” (Tzadik, 2015)
Album incisiv, ”noisy” jazz-rock cu muzică pentru trio condus de orgă...un altfel de Medeski, (Scofield), Martin & Wood însă fără bas, cu John Medeski: organ, Kenny Grohowski (din formula Abraxas): drums, Matt Hollenberg (din grupul Cleric): guitar.

** Kyle Eastwood (bass): ”Timepieces” (Harmonia Mundi/Jazz Village, 2015)
Fiul actorului Clint Eastwood își consolidează postura de compozitor și bandleader dar nu-și uită nici rădăcinile și influențele unor iluștrii înaintași favoriți precum Horace Silver, Miles Davis sau Herbie Hancock. Andrew McCormack (piano), Brandon Allen (t & s saxes) și Quentin Collins (trumpet) sunt principalii acompaniatori.

** Bobby Previte: ”Terminals” (Cantaloupe Music, 2014)
Un baterist din prima generație a anilor '80 de ”noise jazz /Down Town/East Village Scene”- New York conduce acum o echipă valoroasă a scenei muzicii liber-improvizate în care-l regăsim pe același hiperactiv John Medeski: keyboard, alături de Zeena Parkins: harp, Greg Osby: sax și Nels Cline: guitar.

** Luca Aquino (trumpet/ Italy): ”OverDOORS” (Bonsaï/Tùk Music, 2015)
Veteranulul trompetist Paolo Fresu produce acest album-tribut al prolificului Aquino (la 40 ani cu apariții pe peste 100 albume) cu adaptări ”jazzy” ingenioase ale pieselor lui Jim Morrison & comp. Vocalistele Petra Magoni și Carolina Bubbico și vocalistul Rodolphe Burger ”învăluie” reușit clasicele ”Queen Of The Highway”, ”Indian Summer” și respectiv ”Riders Of The Storm”. Prevăd clasări bune ale albumului la finele anului, dacă nu la categorii mai generaliste cel puțin în ramura ”tribute albums”.

** Hugo Fernandez (Mexic): ”Cosmogram” (Origin Records, 2015)
Hugo Fernandez: guitar; Ariel Bringuez (Cuba): t & s saxes; Antonio Miguel (Spain): bass; Antonio Sanchez: drums.
O ”afacere” 100% hispanică a tânărului și promițătorului chitarist stabilit la Madrid dar cu ecouri ale școlii americane de absolvite la Berklee de lider la clasele profesorilor de chitară și somități ale instrumentului, John Abercrombie și Pat Metheny.

** Harold Mabern (piano): ”Afro Blue” (Smoke Sessions, 2015)
”Îmi place să cânt pentru vocaliști” -zice cu modestie legendarul pianist de bebop și hard-bop din Memphis apreciat la adevărata sa importanță doar în ultima perioadă- ”Mă simt onorat ca acești minunați Gregory Porter, Norah Jones, Jane Monheit, Kurt Elling și Alexis Cole să facă parte din micul meu proiect și e un compliment foarte special dacă ei spun că adoră felul meu de a-i acompania”.

** Simin Tander (”German-Afghan female singer”): ”Where Water Travels Home” (Jazzhaus, 2014)
Album multilingv, incluzând și un limbaj propriu inventat de promițătoarea Simin, cu românul Alex Simu (clarinet) printre participanții invitați, acest al 2-lea ei CD ”construind punți de legătură între jazzul occidental și oriental, între experimentul componistic, ”chanson”-ul francez și baladele intime”.

http://jazzhausrecords.com/Simin_Tander-en

** Valentina Lisitsa (piano): ”Valentina Lisitsa Plays Philip Glass” -2 CD- (2015)...Piese ale ”Guru”-lui genului modern/clasic minimalist întro proaspătă interpretare a pianistei care-și dorea inițial să devină profesoară de șah, născută la Kiev în 1973 și stabilită în Carolina de Nord, cu simpatii manifeste pro-rebelii ruși și anti-ucrainiene (!). Acestea i-au pricinuit anularea unor concerte dar n-au împiedicat-o să devină ”campioană” din 2012 cu milioane de vizualizăril pe YouTube după debutul ”live” la Royal Albert Hall și lansarea CDului cu lucrări de Sergei Rachmaninoff. 

”” The Breathing Effect: ”The Breathing Effect” -EP- (2014) și ”Mars Is a Very Bad Place for Love” (Alpha Pup, 2015)...materiale de debut pentru un grup de ”fusion” interesant, un mix de soul-jazz și rock psihedelic melodios prin care ne aventurăm spre zone muzicale mai avangardiste, pretabile la dezvoltări și analize mai amănunțite pe blogul ”VicTimofJazz”, cum ar mai merita și:

** Meridiem: ”A Scattering Time” (Soundscape, 2013/2014)...material înregistrat în anul 2000 în perioada mai cunoscutelor albume ”Meridiem” și ”Full Catastrophe” dar abia recent editat de formula aici diferită a vocalistului californian Percy Howard, cu suport solid de la Jarboe (vocalista din Swans), Bill Laswel, Eraldo Bernocchi, etc, întrun spectru muzical având multe similitudini cu mult mai recentul și anterior descrisul The Breathing Effect, plus influențele genului clasic.

** The Gaslamp Killer: ”The Gaslamp Killer Experience: Live In Los Angeles” (2015)....creația eclectică stilistic și spectacular peste așteptări a lui William Benjamin Bensussen, ”alternative hip hop producer”. 

** Colin Stetson (sax) and Sarah Neufeld (violin): "Never Were The Way She Was" (Constellation, 2015)..."o cronică muzicală care își stabilește cu forță propriul său orizont spațial și temporal, un ”soundtrack” care nu necesită imagini dar obligă profund imaginativul”...așa era descris pe scurt acest album pe site-ul selectei case canadiene Constellation Records (vezi și postarea separată despre violonista Sarah Neufeld).

** The Brian Jonestown Massacre: ”Musique de film imaginé” (2015)...un material căruia i se potrivește descrierea anteriorului în ceea ce privește provocarea imaginativului, în particular aici în genul clasicelor filme semnate de mari regizori ca François Truffaut și Jean-Luc Godard cărora albumul le este adus tribut. Muzica păstează parametrii obișnuiți ”Neo-psychedelia, Experimental & Krautrock” în grupul din San Francisco condus de 25 de ani de chitaristul Anton Newcombe și se îndepărtează de influențele estice de pe anterioarele albume înregistrate în Berlin, ”Aufheben”/ (To Abolish...To Preserve)” (2012) și ”Revelation” (2014). 13 din cele 14 titluri de piese sunt franțuzești, cu contribuția multi-instrumentistului Soko și a actriței, vocalistei și regizoarei italiene Asia Argento.