VicTim of....BAM (Black American Music)

Așa ar trebui să fie numele acestui blog, conform lui Nicholas Payton: în 2011 când a scos albumul ”Bitches”, trompetistul american de 40 ani a renunțat definitiv la termenul ”jazz” pe care-l considera ”colonialist opresiv”, întro dizertație publică de 15 minute în care și-a definit muzica sa drept BAM (”Black American Music”), element central dintro ”lansare a unei mișcări” mai ample pe care a dezvoltat-o și o susține de atunci și pe blogul său, pe Facebook și pe Twitter. Acest termen șterge în opinia sa granițele dintre R&B, Soul, Hip-Hop și Jazz, genuri detectate în cele peste 15 albume de până acum, incluzând cîteva colaborări. Sau altfel spus, pentru el genurile devin interșanjabile, Spirituals, Gospel, Blues însemnând totodată Jazz, Soul sau Funk. Este o semantică auto-impusă care încă stârnește controverse, dar chiar și adversarii acestei încadrări/mișcări trebuie să recunoască progresele făcute de un muzician care cântă simultan la trompeta ținută întro mână și la clapele Fender Rhodes-ului cu cealaltă -și pasajele nu sunt chiar scurte sau prea rare- iar mai nou găsim în dreptul numelui său și ”vocalist” începând de la ”Bitches”.
Nicholas s-a născut în New Orleans, tatăl său Walter a fost basist de jazz (apare pe standardul ‘Working in the Coal Mine’ a lui Lee Dorsey și a fost membru în Preservation Hall Jazz Band) în timp ce Payton-fiul parcurge un firesc traseu în tradiția unor predecesori trompetiști iluștrii locali, de la Louis Armstrong la Wynton Marsalis. ”Dear Louis” (Verve, 2000) a fost de altfel primul său album tribut și la care apare tot în premieră la tripleta trompetă, clape și voce.
Un muzician care trebuie urmărit progresiv, de la albumele cu un jazz american tipic și comun companiilor discografice majore Verve și Warner Bros din anii '90 & '00, trecând prin mai interesantele albume de la Chesky, Nonesuch și IN+OUT Records (label german) în intervalul aproximativ 2006-2010 și până la recentele materiale de la casele sale proprii BMF și Paytone Records.
Cele mai multe referințe și elogii le primește în ultimii ani odată cu plusul de originalitate, de la prestația de tip ”one man show” de pe ”Bitches” în genul neo-bop, pe care ”joacă” în aproape toate rolurile...chiar dacă -în pofida titlului misogin, cu trimitere desigur la influentul ”Bitches Brew” a lui Miles Davis- pe album apar invitate nu mai puțin de 7 femei, respectiv aproape întreaga secție de suflători și cunoscutele vocaliste din breaslă, Esperanza Spalding și Cassandra Wilson.

Un alt album istoric al lui Miles Davis ”Sketches of Spain” din 1960 (cu Gil Evans aranjor și dirijor) este reluat, remodelat după 53 ani și expus de Payton conform viziunii și sensibilității sale personale, trompetistul având în jurul său acum 19 membrii selectați din Orchestra Simfonică din Basel. Detractorii lui Miles Davis care comentau odinioară de genul ”asta nu e mici muzică simfonică, nici jazz” sau că ”trompeta lui Miles se aude prea puțin” n-ar mai putea să zică aceleași lucruri în 2013, Payton corijând și aceste (așa-zise) ”defecte”: de ex., trompeta sa se aude cam pe 90% din durata suitei.
Pe ”#BAM Live...” tot de anul trecut trioul surprins în selectul club din Washington îl include pe bateristul Lenny White (da, același ilustru veteran de pe "Bitches Brew" / Miles Davis și din Return to Forever-ul lui Chick Corea!). ”Un jazz-rock total în piese ca "The African Tinge" sau "Drad Dog" -scria undeva un jurnalist francez, comentând albumul- ”...improvizații magistrale, o secție ritmică de cel mai înalt nivel și un Nicholas Payton inspirat”.

Alte cronici îl pun alături pe "the champion of BAM” de modernii și în ”trend” Trombone Shorty și Robert Glasper, mai ales după noul album cu iz retro ”Numbers”: ”e ca și cum Payton și grupul acompaniator Butcher Brown Quartet ar fi călătorit în mașina timpului întorcându-se în 1973 și cântând pentru cei curioși față de ce se întâmpla cu 40 de ani în urmă în muzică, cu câte puțin de la Stevie Wonder, Herbie Hancock, Grover Washington Jr., Marvin Gaye sau chiar Jamiroquai în faza incipientă”. Am citat din una dintre cronicile care fac analogii și cu alți artiști, m-aș mai opri însă doar la un singur nume, amintit chiar de Payton întrun interviu: trompetistul Clark Terry -unul dintre idolii săi- și albumul acestuia care a pus o temelie solidă la devenirea sa ca muzician: ”Clark After Dark” (1978). Despre cum l-a întâlnit când avea doar 12 ani pe acesta, dar și despre colaborarea sa cu regretatul basist Ray Brown, despre cum a asimilat și muzica altor muzicieni cu care a fost comparat (de ex. Clifford Brown sau Fats Navarro), ne vorbește în acest recent interviu, aici:
http://revive-music.com/2014/07/22/exclusive-interview-nicholas-paytons-numbers-pt-1/

Nicholas Payton (tr, Fender Rhodes) (& Butcher Brown Quartet) - Numbers (Paytone Records, 2014)
Nicholas Payton - #BAM Live at Bohemian Caverns (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton (with the Sinfonieorchester Basel) - Sketches of Spain (BMF Records, 2013)
Nicholas Payton - Bitches -2 LP/CD- (IN+OUT Records, 2011)
Nicholas Payton - Into the Blue (Nonesuch Records, 2008)
Nicholas Payton /Bob Belden /Sam Yahel /John Hart /Billy Drummond ‎– Mysterious Shorter (Chesky Records, 2006)
Nicholas Payton - Sonic Trance (Warner Bros, 2003)
Nicholas Payton - Nick@Night (Verve, 2000)






video:
Nicholas Payton Group - Burghausen at 43. Internationale Jazzwoche Burghausen, Wackerhalle, Germany, March 16, 2012
https://www.youtube.com/watch?v=y3xjmQXtBTE#t=13

"Catholic boy: Warren Cuccurullo"

Noul album Warren Cuccurullo & Ustad Sultan Khan: "The Master" (Six Degrees Records, 2014), a apărut recent la 16 ani distanță de la momentul înregistrărilor care au avut loc în 1998 timp de doar 2 zile la studioul din Londra al lui Warren. Este vorba despre o surprinzătoare combinație între ambientalul și electronicul chitarist al regretatului Frank Zappa - ulterior cu stagii consistente de câte 5-6 ani în trupele Missing Persons și Duran Duran- și vocalistul clasic hindus și maestru ("The Master") la tradiționalul sarangi și totodată fost component în Tabla Beat Science alături de Zakir Hussain și Bill Laswell. Ustad Sultan Khan ne-a părăsit între timp în 2011, la 71 de ani.

http://worldmusiccentral.org/2014/07/26/warren-cuccurullo-and-ustad-sultan-khans-extraordinary-collaboration/

Albumul m-a condus la rememorarea altor câtorva albume solo sau colaborări ale celor doi, în cazul lui Warren Cuccurullo cele din anii '90 - '00. Între care vă recomand două, pe dominant acusticul "Road Rage "(1998) și mai ales pe w@r.ren.CUCc.u.ruLLO: " th@n.ks 2: / Fr @ nk ", adică întro scriere mai puțin criptată, Warren Cucurullo: "Thanks 2 (to) Frank" (recorded 1994, released Imago, 1996).
Acesta din urmă, așa cum sugerează titlul, un tribut adus desigur mentorului său și a altor numeroși muzicieni -mai ales chitariști- "papa Frank", la scurt timp de la decesul acestuia din decembrie 1993. Era de fapt chiar debutul instrumental mai mult decât promițător al chitaristului, cu Vinnie Colaiuta la tobe și Pino Palladino la bas, printre alții. Favorabil primit în general, unele cronici -de ex. cea din revista Guitar World- l-au plasat imediat pe autor chiar alături de iluștrii Steve Vai, Joe Satriani sau Alex Van Halen (!)

...Pentru mine povestea lui Cuccurullo începea cu opera rock din 1979 ”Joe's Garage -act I, II & III- ”, capitol de neocolit pentru orice zappafil începător, mediu sau avansat. Acolo am auzit prima dată acest nume cu o rezonanță oarecum hazlie, în piesa ”Catholic Girls”, o critică a Bisericii Catolice satirizând ”ipocrizia mitului bunei fete catolice” la imaginarul party din ”Social Club”, supervizat de Frank -aka Joe, aka ”Central Scrutinizer” (un fel de ”Big Brother”). E clubul unde, după o slujbă C.Y.O. (tânără organizație catolică), are loc o conversație între Father Riley și enoriași de-ai săi: Mary -prietena lui Joe și una dintre ”fetele catolice” de încredere, interpretată cu vocea ei senzuală de Dale Bozzio- e pusă să aleagă dintre ”catholic boys”, adică băieții ei preferați...între care îi numește chiar cu numele lor reale pe Warren Cuccurullo și Vinnie Colaiuta! Bineînțeles că și reciproca e valabilă, Warren alegându-și și el ”fetele catolice” preferate de acolo...doar că acestea erau fictivele ”Carmenita Scarfone” și ”Toni Carbone”. Warren Cuccurullo și Ed Mann mai interpretează și rolul ”Sy Borg” în ”piesa” ”Garajul lui Joe”, totuși realitatea completa sau chiar depășea pe alocuri ficțiunea lui Zappa, ea însăși ”împănată” cum am arătat, cu date reale: Dale devine cu-adevărat soția bateristului Terry Bozzio (care în operă nu prea bate tobele ci doar interpretează personajul Bald-Headed John și-l imită în piesa-tribut "Dong Work For Yuda" pe bodyguardul lui Zappa, John Smothers!...) și ulterior vocea principală din trupa Missing Persons unde-l va avea coleg pe Warren. 
Până atunci însă ”Joe's Garage” cu ale sale multiple ținte critice atinse cu sarcasm și umor dar și solid susținute muzical, se dovedise rampa de lansare atât a chitaristului Warren cât și a tobarului Vinnie Colaiuta, numit ”cel mai avansat și tehnic baterist” de către revista Modern Drummer, și aici pe ”Joe s Garage” cu ”una dintre cei mai mari performanțe la tobe din top 25 din toate timpurile”.
Sunt doar câteva date premergătoare albumului tribut la care revin acum după această lungă acoladă la care am apelat ca să înțelegeți ce important fusese best-seller-ul și ”bona fide masterpiece Joe's Garage”. Același superlativ ”capodoperă” aveam să-l întâlnesc și în cronici care se referă la debutul solo
w@r.ren.CUCc.u.ruLLO: " th@n.ks 2: / Fr @ nk "
released Imago Records, 26 Mar 1996

Coperta din carton a albumului (în spirit ecologist) a fost inspirată de Neil Young iar cele 11 piese -deși e vorba de un album-tribut Zappa- îi aparțin exclusiv lui Warren:

Track List:

1. The Canarsie Daiquiri
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
2. Orgasmatron (originally titled "Retro Harmonix")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
3. Ass Man (originally titled "The Next Page")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs) 
4. Jam Man Jam
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
5. Hey Zawinul (originally titled "Hey Joe") 
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino, tabla: Talvin Singh)
6. The Galactic Ballerina
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino) 
7. Low Speed Chase (originally titled "Break It Up")
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Nick Beggs)
8. Indian Time Zones
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
9. Tardinha
(drums: Vinnie Colaiuta, bass: Pino Palladino)
10. The Spider
(drums: Vinnie Colaiuta, Chapman stick bass: Nick Beggs)
11. Thanks To Frank
(drums: Jerry Cuccurullo, bass: Nick Beggs, recorded live, July 7, 1994, 2:30 AM, Stone Pony, NJ)

Written-By, Arranged By, Producer, Guitar – Warren Cuccurullo 
Notes: There are no overdubs on this record
All tracks recorded live in Studio B Metropolis on August 20th & 28th 1994, except ”Thanks To Frank”. 
Albumul de rock instrumental debordând de energie, este captivant și destul de diversificat, cu trimiteri la invenția erotico-S.F. a regizorului actor Woody Allen (02. ”Orgasmatron”)...la claviaturistul austriac Joe Zawinul, prin inflexiunile indiene ce anticipau colaborarea cu ”The Master” Ustad Sultan Khan (din piesa 05. ”Hey Zawinul”)...sau cu splendida baladă-tribut și totodată temă-titlu de la final (11. ”Thanks To Frank”). 
Și cu alte câteva dovezi certe că W.C. era contemporan în 1994 nu doar cu cei 3 chitariști amintiți de Guitar World, dar și cu Randy Bachman sau Jeff Beck. ”Piesele sunt un mix de precizie și pasiune”, se scria undeva.
Numele lui Cuccurullo mai apare în cîteva titluri de albume din vasta discografie Frank Zappa, chiar fără participarea acestuia, în seriile de ”Rarities, Oddities, Outtakes & Bootlegs” și ”Assorted Live Collections”, de ex. Frank Zappa: ”Cuccurullo Brillo Brullo”
 Seagull Records   Format: 2 × CD, Unofficial Release   Country: Italy   Released: Jun 1993





Se poate asculta și în întregime albumul, aici:

https://www.youtube.com/watch?v=EcBdMr6FBUc

Mai cunosc și vă mai recomand:
* Warren Cuccurullo: ”Machine Language” (1997)...album electronic-ambiental, total diferit de restul celor pomenite aici.
* Warren Cuccurullo: ”Roadrage” (live) (Not On Label, 1998)...pe care îl veți întâlni și ca ”Road Rage”, conform piesei-titlu de deschidere inspirată din blues. 
Succede și completează "Thanks 2 Frank", cu piese cântate dominant acustic în shows-urile sale solo din 1994-96, incluzând 2 covers-uri Zappa ("Transylvania Boogie" și "Willie The Pimp") și unul Duran Duran, "Ordinary World".
Warren este cel mai mulțumit însă de live solo acustica "Suddenly Spring" de pe acest album, interpretată pentru VH-1 din Londra: ”Este cea mai emoționantă, pasională și plină de spirit cântare la chitară pe care eu am făcut-o. N-ați mai auzit așa ceva. Sună ca și cum ar fi fost înregistrată întrun studio”.

Marco Minnemann, până la ”EEPS” și după...

”Marco plays EVERY instrument on this album” este indicația oferită pe copertă și e bine de știut asta referitor la noul album ”EEPS”, dacă vrem să avem imaginea unui poli-instrumentist acum în mare vogă și ”exponențial”.
Dacă se folosește la fotbaliști această expresie din algebra matematicii -de ex. chiar pentru tizul său Marco Reus de la Borussia Dortmund, dorit acum de Barcelona și Atletico Madrid, cum citeam undeva recent- de ce nu ar fi potrivită sintagma asta și unor muzicieni?...Despre Marco al nostru de aici numit și Minnemann -născut în 1970 și german de origine, stabilit demult în San Diego/California- chiar se poate spune că este un baterist & vocalist exponențial...și aș mai adăuga mai nou chiar și ”aristocrat”, ca să mă folosesc chiar de numele trupei sale The Aristocrats pe care a înființat-o în 2011.
Ultima dovadă e noul său album solo ”EEPS” (Lazy Bones, 2014), o perlă ”neo-prog & fusion” marca stilistică a label-ului Abstract Logix (și casele mai mici asociate). Al unui muzician fără îndoială exigent și ”in crescendo” nu doar calitativ, ci unul totodată prolific ca număr de apariții sub nume propriu și în variate proiecte, combinații și colaborări cu alții, între care albume personale care pe mine m-au convins și pe care vi le recomand tot așa, ”in crescendo”...cu-atât mai mult cu cât e și o suficient de mare diversitate de ”sound” și mult imprevizibil:
* ”Orchids” (2003)
* ”House Wife Dog & Two Kids” -2 CD- (2007)
* ”Evil Smiles Of Beauty/Sound Of Crime” -2 CD- (2012)
* ”Symbolic Fox” (2012)
(Acestea erau titlurile alese de mine pentru postarea de pe Facebook, înainte de a găsi și citi un interviu al lui Marco....interviu în care aveam să constat că muzicianul exact aceste titluri le recomandă, în plus și pe ”A Mouth of God” din 2008...
(vezi interviul aici: http://echoesanddust.com/2014/06/interview-marco-minnemann/ )

Desigur că piesele mele preferate sunt cele mai complexe și lucrate, deci și cele mai lungi ca durată: 08. ”Sushi Cat Doll” și 15. ”When I Was Gone...dar pe un album așa închegat, divers și imprevizibil...și  care dezvăluie la fiecare repetare altceva, parcă e o impietate să ai favorite.
Dintre colaborările sale mai recente, mai ales pentru cei care-l cunosc doar ca partener pentru Steven Wilson('s Band) și Joe Satriani, alături de 2 albume de studio și unul ”live” cu The Aristocrats se disting și următoarele (observați ce multe apariții cu MM au fost în 2010!):
* Mike Keneally & Marco Minnemann: ”Evidence of Humanity” (2010)
* Alex Machacek feat. Marco Minnemann: ”24 Tales” (Abstract Logix, 2010)
* Trey Gunn & Marco Minnemann: ”Modulator” (2010)
* John Czajkowski & Marco Minnemann: ”West ZooOpolis” (Abstract Logix, 2010)
* Trinity Xperiment (with guest Marco Minnemann): ”Honeymoon on Mars” (ESC Records, 2009)
* The (Jimmy) Pitts/(Marco) Minnemann Project (2012)
* Ephel Duath (Italy) (with Marco Minnemann): ”Hemmed by Light, Shaped by Darkness” (2013)
* Levin, Minnemann, Rudess: ”L.M.R.” (Lazy Bones Recordings, 2013).
Diversitate mare și aici, chiar când e vorba -să zicem- de albume în duo chitară/tobe, a priori suspectate de asemănări și similitudini. Marco știe cumva, când i se lasă ”spațiu”, să individualizeze și să ”personifice” fiecare album pe care apare, ceea ce îi este tipic și lui Mike Kenneally...fiind ușor de detectat la cei doi, împreună sau separat, încă odată ”școala” lui Frank Zappa. Care influență, lecții și estetică s-au răsfrânt nu doar asupra unei întregi pleiade de chitariști din diverse generații, ci și asupra unor bateriști/tobari...așa că-l putem lesne înseria pe Minnemann pe linia unor Terry Bozzio, Jimmy Carl Black, Vinnie Colaiuta, Ed Mann sau Chad Wackerman.
Tot Marco pe noul ”EEPS” cântă și la chitare, voce și clape, face și mixajul, înregistrările și aproape toată ingineria de sunet. Mai multe despre acest album cu-adevărat ”solo” din toate punctele de vedere, aflați direct de la ”sursă” aici:





Minnemann -care era pe cale să-l înlocuiască pe Mike Portnoy din Dream Theater- a cântat în trupa lui Joe Satriani în turneul din 2013 care a ajuns și la București, contribuie la noul album Steven Wilson în pregătire a fi lansat în această toamnă și lucrează deasemeni și la un nou material cu ai săi The Aristocrats.

Arcuiri suedezo-helvetico-argentiniene spre "Futuristica Music": Mats & Morgan, Sha/Elina Duni, Arco Iris, Rise

Aveam de ceva vreme în intenție să dezvolt aici pe blog subiecte recente, precum despre noul album al suedezilor Mats & Morgan (Band): ”Schack Tati” (Cuneiform, 2014) -implicit cu un mini-story binemeritat de acest cuplu influențat de geniul lui Frank Zappa încă din 1984 când impresionau încă foarte tineri ca elevi de liceu întrun Zappa cover band...și căruia i-am mai ascultat cu această ocazie încă vreo 4 albume mai vechi care-mi lipseau din catalog. Acesta nou, primul cu material original din 2005 încoace, plecând de la titlu -”Șah (la) Tati”-, de la coperți până la muzică, aduce un tribut muzical umorului filmelor regizorului și comicului clasic francez Jacques Tati, la pachet cu al său personaj principal Monsieur Hulot. E și un joc de cuvinte în titlu și pe pozele de pe coperți, care au de-a face și cu englezescul ”shack” (”colibă / baracă”).
Orb din naștere claviaturistul Mats Öberg compensează prin simțul său supertactil când controlează și dezvoltă straturile de sunete, uneori atacând clapele cu o incisivitate Keith Emerson-iană tipică anilor de glorie E.L & P, în timp ce bateristul percuționist Morgan Ägren -numit de o revistă franceză ”Ingmar Bergman al tobelor”- adaugă ritmuri subtile și complexe, naturale sau programate, întrun melanj convingător de jazz, rock, world music, ambient, electronica, dance music...”coliziune de Hatfield & The North cu Depeche Mode și Cabaret Voltaire” cum scria un cronicar, fără ca cei doi & companionii (incluzându-l pe Simon Steensland, el însuși valoros ca și clăpar și inginer de sunet) să-și uite nici un moment mentorul și modelul, pe un album pe care ni l-am fi putut ușor imagina creat de Frank Zappa, dacă acesta mai trăia...un fel de ”Jazz from Hell” (1986) împănat cu falsetto-uri vocale și actualizat.
Preferatele mele, greu de ales de pe un album atât de închegat, ar fi totuși:
                          03. The Swedes;
                          04. Mr Piccand;
                          07. Tati Bake;
                          11. Russian Tourists Not In Line
Mai multe detalii, aici:
http://theprogressiveaspect.net/blog/2014/07/19/matsmorgan-schack-tati/
Puteți asculta albumul în întregime, aici:





Am completat între timp și la fațetele pe care nu le știam ale elvețianului Stefan Haslebacher (care apare simplu numit ”Sha” în Ronin-ul pianistului Nik Bartsch), un saxofonist la fel de...modular și deloc mai puțin interesant decât șeful său pe Sha's Feckel: ”Greatest Hits” (Ronin Rhythm Records, 2002)...dar mânuind mai recent cu aceeași dibăcie și clarinetul bas, principalul instrument atunci când conduce formula sa Sha's Banryu -pe albumul ”Chessboxing, Volume One” (Ronin Rhythm Records, 2008).
Ce scenă nouă și generoasă a jazzului găsim azi în Elveția, plină de muzicieni tineri și inovativi!...De Lucien Dubuis - avându-l parcă în ADN și pe John Coltrane și pe Beasty Boys (!), după cum scrie pe site-ul trioului său - m-am ocupat separat, l-aș aminti aici și pe pianistul Colin Vallon, ”mâna dreaptă” a frumoasei și talentatei vocaliste de origine albaneză Elina Duni dar cu realizări notabile și separat când conduce propriul său trio.

Îmi pusesem deasemeni în plan să dezvolt subiectul Arco Iris (”Curcubeu” în spaniolă), grupul argentinian considerat drept cel mai important ambasador al rockului nu doar din țara lui Messi ci și în arealul hispanic în general, cu o carieră epopeică începută la finele anilor '60. L-am descoperit recent plecând de la un nou album al fostului lor chitarist -el însuși un important promotor de ”Rock En Español”:
Gustavo Santaolalla: ”Camino” (2014)...un material nou-nouț pe cât de interesant azi, pe atât de contrastant față de realizările de odinioară ale ”Curcubeului” în care Gustavo s-a lansat și în care a fost pionul principal până la un moment dat.

Ar fi fost o carieră diferită a trupei, cu siguranță cu mai puține sincope dacă ”muza spirituală” a formulei inițiale, frumoasa blondină având origini ucrainiene și practicantă yoga Danais (”Dana”) Wynnycka (ulterior după 1981 devenită Tokatlián, prin căsătoria cu liderul saxofonist cu origini egiptene, Ara) n-ar fi impus și restului masculin al grupului -toți având atunci în jur de 25 ani- o viață ascetică plină de restricții și abstinențe, inclusiv de ordin sexual...Cine poate ști însă dacă în alte circumstanțe s-ar fi atins același nivel din punct de vedere estetico-muzical?...Pentru că anii '70 au fost nu doar cei mai prolifici ci și cei mai plini de inspirație și reușite în crescendo, între care albumul ”Sudamérica o el Regreso à la Aurora” (1972) -2 LP- considerat ”prima operă-rock în limba spaniolă” sau cosmogonicul ”Agitor Lucens V” din 1974, ultimul cu Santaolalla ca ”frontman” și inspirat -ca să nu zic ”bântuit”- de presupusele contacte între civilizațiile pre-columbiene și vizitatori extratereștrii. Atracția și fascinația regretatei Dana/Danais -care ”la femme, toujour la femme”, cum spun francezii, ne-a părăsit în 2003- s-a manifestat mai ales asupra chitaristului Gustavo și acesta pare să fi fost motorul creativ, focul lăuntric care a condus spre lucrările definitorii ale grupului până la dezertările din 1975: un ”fusion” original de rock progresiv, jazz și folclor sud-american, continuat întro tentă stilistică orientată spre ”new age” ulterior după 1980 când trupa s-a stabilit în Statele Unite.
Atenție că sub acest nume găsiți și alte trupe/clipuri pe YouTube, eu m-am referit la acesta, aici întrun documentar cu explicații ale lui Ara Tokatlián și cu exemplificări ”live”:





Am găsit pe acest site:
http://www.psychemusic.org/spiritualjazz.html

...două titluri de proiecte complementare care îi implică pe foști membrii Arco Iris:

Ara Tokatlián, Enrique ("Mono") Villegas y Guillermo Bordarampé: ”Inspiración” (Leader Music, 1975)
+ Ara Tokatlián & Milcho Leviev: ”In Memoriam” (US 1987, re. 2009)..."post-Arco Iris jazz side-project".

...dar despre acest filon foarte interesant și profund al jazzului spiritual odinioară inițiat pe la începutul anilor '60 de John Coltrane, Pharoah Sanders, Sun Ra sau Albert Ayler, merită să mă ocup întro postare separată, cu-atât mai mult cu cât în acest trend actualizat exemplificat pe site cu circa 25 de albume e inclusă și casa de discuri britanică numită Futuristica Music, de exemplu cu ambientalul:
Rise (aka Evan Jones/UK): ”Messages” [Futuristica Music, 2011]

http://groovement.co.uk/2011/03/preview-rise-messages/

”Similitudini” sârbești la EYOT 2014

Întro postare de anul trecut numită ”Încă o trupă apropiată geografic de noi: EYOT, "a band to watch out for"...mă ocupam de albumul acesta:

"Drifters" (NeuKlang) este albumul lansat la începutul anului 2013 de formula EYOT din Niš condusă de pianistul sârb Dejan Ilijic, numele trupei venind de la denumirea unor mici insule nepopulate de pe râul Thames din Anglia: "eyot" (sau "ait"), în sensul figurat de "no man's land"...ceea ce transpus în limbajul sunetelor înseamnă intenția etalării unei muzici originale.

Un grup aflat pe "Creasta valului" -"Crest Of The Wave" fiind chiar una dintre piese- cu o muzică incluzând ingredientele unui jazz modern de tip "fusion" cu inflexiuni prog-rock marca anii '70, ecouri minimalist-ambientale, tușeuri din clasic și teme tradițional balcanice. O confirmare certă și totodată un pas înainte față de excelentul debut al cuartetului, "Horizon" (Ninety and Nine Records, 2011).

Construcția unor piese pianistice repetitive cu accentuarea graduală a tensiunii și dramatismului ne face să ni'l reamintim pe elvețianul Nik Bärtsch și al său hipnotic Ronin. "...An absorbing musical journey" este concluzia criticului Ian Patterson în critica sa de pe site-ul "allaboutjazz", analogiile stilistice ale acestuia fiind făcute cu trupa Radiohead și pianiștii Neil Cowley (U.K.) și Stefan Rusconi (Elveția)...Criticul ne mai garantează și deliciul urmăririi "live" a unui concert EYOT...cu a lor alchimie muzicală specială care face ca band-ul să fi apărut deopotrivă în centre culturale importante cât și la festivaluri diversificate, de jazz, punk si rock (!).

Ceea ce ne duce imediat cu gândul și la demult consacratul și eclecticul grup maghiar Djabe, etalat deasemeni în varii împrejurări...Și ca să duc analogia și mai departe, apropos de concertul Djabe & Steve Hackett din Poiana Lupului la ediția din 2008 a Festivalului: mi-aș dori să-i văd și pe EYOT la Timișoara sau Gărâna.

Componența EYOT:

Dejan Ilijic: piano;

Sladjan Milenovic: guitar;

Milos Vojvodic: drums;

Marko Stojiljkovic: bass.

Actualizare iulie/august 2014 

EYOT (Serbia): ”Similarity” (99 Records, 2014)

Dacă ”production”-ul albumului ”Drifters” a fost unul consistent german (Eva Bauer-Oppelland, Philipp Heck) iar mixajul se realizase în studiourile Bauer Ludwigsburg, pentru următorul material  Dejan Ilijic & comp. au optat pentru capitala trip-hopului, Bristol. De fapt ”orizontul” (titlul de debut) sârb și croat la care se limitase arealul albumului inițial se deschide tot mai mult, pentru că ce mare provocare este pentru EYOT să ”aterizeze” în plin ”new jazz” made în England, acum cu suportul și implicarea basistului producător Jim Barr (din Portishead, acum și în Get the Blessing)!

 Se numește ”Similarity” noul album care se lansează oficial pe data de 5 august 2014, materialul fiind înregistrat în noiembrie trecut... și am toate motivele să cred că titlul are legătură tocmai cu conexiunile făcute sau care vor mai urma cu alți artiști și trupe, poate și cu ideea de continuitate pe aceeași linie EYOT tot mai bine conturată după aclamatele “Horizon” (inițial lansat doar în Serbia și Croația, dar preluat ulterior de casa britanică 99 Records) și “Drifters”. Un sens aparte este însă evidențiat explicit în textul însoțitor al albumului digital pe care l-am obținut prin amabilitatea liderului pianist Dejan: acela al mesajului că această lume ar trebui să se axeze mai mult asupra lucrurilor care îi aduce pe oameni împreună...

 Din aceeași scurtă prezentare aflăm că trupa a depășit între timp 100 de concerte în 18 țări și că ”fusion”-ul, adaugând analogia perechii ”Pink Floyd meets Nirvana” pune deasemeni accent pe faimoasa moștenire a compozitorilor muzicii clasice est-europene, condimentată aici cu elementele tradiționale din Balcani. Totul e distilat însă în recipientul unic marca EYOT, ”modern și medieval” cum scria un critic.

Fluent și închegat, discursul demarat de progresiva ”How Shall the Dust Storm Start” întâlnește tema-titlu -piesa cea mai lungă- cu inserturi electronice ambientale, fuzz-ul la chitară, repetițiile și crescendoul treptat marca înregistrată E.S.T., săltăreața ”Nirvana” (cu dozaj infim de ”grunge”, dar cea mai...balcanică dintre piese), melancolica ”Walking on Thin Ice With the Iron Shoes” (vă mai amintiți?...se mai plimbaseră odinioară tot în condiții periculoase pe gheața subțire, la propriu sau doar metaforic Jethro Tull în ”Skating Away On The Thin Ice Of The New Day”, Pink Floyd în ”The Thin Ice” și Yoko Ono pe ”Walking on Thin Ice”)...pentru ca la final să avem de-a face cu o conclusivă și consistentă binecuvântare, punctată și de 3 instrumente adiționale (trompeta, saxul și viola), titlul ”Blessing” având cu siguranță de-aface cu arealul sonor al actualului grup al producătorului cu care sârbii din EYOT au cântat și pe aceeași scenă.

          Similarity  / Release date – August 5

            1. How Shall the Dust Storm Start?

            2. Druids

            3. Similarity

            4. Pools of Purple Light

            5. New Passover

            6. Nirvana

            7. Walking on Thin ice with the Iron Shoes

            8. Blessing

Music composed and arranged by Dejan Ilijic & Eyot

Dejan Ilijic – Piano

Milos Vojvodic – Drums

Sladjan Milenovic – Guitar

Marko Stojiljkovic – Bass

*8 /  Pete Judge – Trumpet , Jake McMurchie – Sax

*2 / Dejana Sekulic - Viola

Recorded and Produced by Jim Barr

Recorded in November 2013, mixed and mastered by Jim Barr at J&J Studios, Bristol, UK

www.eyotmusic.net

www.ninetyandninerecords.com

In the Court of the Gărâna Fest XVIII: The Crimson ProjeKCt ”live”

I-am văzut și le-am savurat muzica și concertul, în sfârșit...Și nu în Ungaria sau în spațiul ex-yugoslav, nici măcar la București...ci în munții Banatului, veniți pentru prima dată în România în cei peste 45 ani de existență al trupei ivită din nucleul incipient al foștilor colegi de gimnaziu, Giles, Giles and Fripp pe ”The Cheerful Insanity of  G.,G. & F” (1968) !
După atâtea reîncarnări, hiatus-uri, regrupări și reformări ale imprevizibilului creator Robert Fripp, cel care rămâne oricum undeva în spate în partea dreaptă și în umbră, chiar dacă e prezent cu trupa pe scenă !...Acum nu a fost, aceasta fiind una dintre puținele garnituri din care lipsește...dar și-a trimis în turneu sosia perfectă, pe elevul său care nu numai că-i seamănă fizic dar care a dovedit și că îl urmează îndeaproape până la identificare pe maestrul său în ceea ce privește interpretarea la ”touch guitar”, de la primele acorduri din intro-ul concertului, ”Markus Reuter Soundscape”.
E vorba despre membrii King Crimson & comp., doamnelor și domnilor, maeștrii majori și de pionierat în ”progressive rock, experimental rock, dark ambient, industrial” (conform Wikipedia), grup al cărei muzică s-a aflat înaintea timpului -așa cum sugerează încă de la debutul din 1969 profeticul titlu-fanion la fel de ”insane” "21st Century Schizoid Man"- și care muzică a rămas cu spiritul mereu revigorat în diversele subdiviziuni de după 1997, ProjeKct-ele numerotate de la I la X, 21st Century Schizoid Band, Stick Men, Tuner, Jakszyk, Fripp & Collins, etc.
S-a ajuns în Poiana Lupului în formatul actual de dublu trio -cum s-a întâmplat și la înregisrările albumului de studio THRAK din 1995- și sextetul a concertat sâmbătă seara la Gărâna unde s-a poziționat astfel: Stick Men-ul condus de Tony Levin în stânga scenei, iar The Adrian Belew Power Trio, în dreapta. Versatilă de la piesă la piesă -uneori chiar în cadrul aceluiași cântec- componența de 2 chitariști, 2 basiști și 2 bateriști a fost variabilă de la duo la sextet. Se dădea astfel răgaz de respiro acelora cu rol principal în piesele dense, complexe și cu ”loud thunderous sound” care au alternat cu baladele ”soft”, setlist-ul incluzând chiar complet separatele dreapta/stânga ”Young Lions” (Adrian Belew/Power Trio) și ”Open, Part 3” (Stick Men/Tony Levin). Levin cu bass-ul său personal Chapman stick, secondat de Markus Reuter la chitara atât de Fripp-iană și Pat Mastelotto la setul de tobe & perc. a introdus și "Breathless", piesă specială de pe "Exposure", excepționalul album solo a lui Robert Fripp din 1979.
Adrian Belew Power Trio -adică A.B.: guitars & voice, secondat de secția ritmică a mult mai tinerilor Julie Slick (bass) și Tobias Ralph (drums)- excelau în piesele cu vocalul încă la înălțime ale ”cântărețului” (conform expresiei lui Florian ”Moșu” Lungu, din nou cu câteva ”perle” și cam depășit de acest subiect...) Adrian Belew, mai ales de pe albumele 1981-1984 -”Discipline”, în special- și de pe ”THRAK” (1995).
...Și așa s-au derulat timp de circa 2 ore și ”B'Boom”, ”THRAK”, ”Dinosaur” (..."I'm a Dinosaur/ Somebody digs my bones"...), ”Indiscipline”, ”Frame by Frame”, ”Matte Kudasai”, ”Sleepless”, ”One Time”, ”Three of a Perfect Pair”. Am omis în start să evidențiez solourile perfect sincrone de tobe & percuție ale celor 2 tobari.
Forțele s-au unit ”in corpore” pentru teme ”clasice” ale primei perioade K.C., ”Red” și ”Larks' Tongues In Aspic (part II)”...dar abia la bis am desfăcut berea specială la doză pe care tot mai îngrijorat că nu ”apare” o păstrasem exclusiv pentru această piesă favorită de-a mea (prezentă în tracklist-ul ultimului album 2014 ”Live in Japan”): ”Thela Hun Ginjeet”.
Trupa are ”encore”-uri de rezervă la care au apelat în alte concerte ale turneului european în derulare și aș fi fost ultimul din audiență derajat dacă la final aș fi auzit și ”The Court of the Crimson King” (Adrian Belew solo) și ”Elephant Talk”...sau poate chiar și "The Lone Rhino(ceros)" tema-titlu din 1982 de pe primul și cel mai reușit -după părerea mea- album solo Adrian Belew, alături de avangardistul ”Desire Caught By the Tail” (1986)...Asta poate și ca și compensație la știrile recente care nu-l mai includ pe Adrian în reunirea King Crimson din toamnă, anunțată de Fripp)...Însă audiența se cam rărise și cu ea și ”feedback”-ul necesar unei rechemări înapoi.

Auto-retras în 2012 dar acum răzgândindu-se și din nou activ, Robert Fripp a permis formulei folosirea mărcii sale înregistrate ”Crimson” dar a fixat cu autoritatea-i devenită proverbială, cadrul exact al ființării sextetului: ”live performances of the main King Crimson repertoire (1974-2003)”.
Ceea ce, prin inspirația alegerii și eforturile lui Mariu Giura, a putut să se întâmple ”live” la Gărâna.
Mulțumesc dragă Marius pentru acest festin progresiv al uneia dintre trupele esențiale și printre cel mai îndelung așteptată în Ro !!





Recomandări discografice pentru Markus Reuter și Julie Slick:

Centrozoon (Markus Reuter &  Bernhard Wöstheinrich): ”Sun Lounge Debris” (2001)
Centrozoon: ”The Scent Of Crash & Burn” (2003)
Centrozoon:  ”Never Trust The Way You Are” (2005)
Centrozoon: ”Angel Liquor” [Discipline Global Mobile, 2006]
Markus Reuter & Robert Rich: ”Eleven Questions” (Unsung Heroes, 2007)
Adrian Benavides (Pat Mastelotto + Markus Reuter): ”Same Time Next Life” (2012)

Stick Men (Tony Levin, Pat Mastelotto, Markus Reuter): ”Deep” (SMN/7D Media Family, 2013)

Julie Slick: "Julie Slick" [2010]
Julie Slick: "Terroir" (2012)
DRGN KING: "Paragraph Nights" [2013]

Fundal pentru Mundial...

Noutăți de vară în/de colecție:
* Phish: "Fuego" (ATO Records, 2014)...Primul album al quartetului din Vermont din ultimii 5 ani, produs de Bob Ezrin (Alice Cooper, Peter Gabriel, Lou Reed, Pink Floyd, etc), un CD -al 12-lea al trupei- cu o accesibilitate pop-rock al unui jam band cunoscut pentru spiritul "live" legendar pe care-l transferă acum în studio...și de aceea surprinzător și total diferit de anterioarele.
* Sérgio Mendes: "Magic" (OKeh, 2014)...fiesta braziliană "World/Latin/Etnica" ideală ca fundal pentru (sau între) meciurile de la MUNDIAL DE FÚTBOL BRASIL....bineînțeles cu mulți invitați, vocaliști și vocaliste (Carlinhos Brown, Maria Gadu, John Legend, Milton Nascimento, etc). Apropos: genialul compozitor și multi-instrumentist brazilian Hermeto Pascoal a împlinit pe 22 iunie 78 ani.

* Xiu Xiu: "senin Sky" (2014) ... Noul "album puternic spiritual" al ezotericului Jamie Stewart incluzând populară Cântece vechi americane SI DIN zona Caraibe compuse intre 1850-1920 si 9 scurte inserturi DIN pădurile tropicale DIN Guyana, cu înregistrările finalizate version Studioul grupului islandez Sigur Ros.
* Dirtmusic (Australia / SUA): "Lion City" (2014) ... continuarea anteriorului "BKO" ("Bamako Airport") [Glitterhouse, 2010] Si înregistrat tot version Capitala STATULUI Mali cu Diversi Invitati (Samba Touré, Ibrahima Douf, etc) ... Stilul muzical:? caneluri "Americana populare indie, cu Elemente dub, electronica, rock ... ponderea" de blues din Mali "fiind version creștere pe Interkultureller Austausch www.grenzenlos.or.at album.
* Kasai Allstars ( Congo): "Feriți-vă Fetish" (Congotronics 5) (2014) ... Noul album Continua seria Congotronics a unui Multe Ansamblu DIN format componenții 5 TRUPE diferite ... de ascultat la volum mare (cum suntem sfătuiți pe coperta) SI DACA va place, Va sugerez si eu sa-l includeți  eventuale la "Pachet" Impreuna cu următoarele ce pot induce aceeași transa:
* Kasai Allstars: "În al 7-lea Luna, șeful transformat într-un înot pește și Ate șeful de dușmanul său de Magic" (Congotronics 3) (înghesuiți Discuri, 2008).
* VA: "Tradi-Mods vs Rockers: Alternative ia Pe Congotronics, Vol.1 "-2-CD (2010) .... compilație infecțioasă extinsă dominată de trupele-Gazda congoleze Kasai si Konono N ° 1 si Invitatii Lor de pe mai MULTE Continente.

* Arne Deforce & Mika Vainio: "Hephaestus" [Editions Mego, 2014)...Zeul focului la vechii greci i-a inspirat pe Vainio (din duoul finlandez Pan Sonic) și pe cello-istul belgian Deforce întro “călătorie prin iad” pe un album de "impro jazz & live electronics". Și tot de la aceeași selectă casă de discuri:
* (Christian) Fennesz: "Bécs" (''Vienna'' în limba maghiară) (Edition Mego, 2014)...Albumul conceptual al chitaristului austriac este evocativ, epic, atmosferic, peisagistic, ”oblique, florid & abstract pop", continuarea unui material mai vechi, "Endless Summer" (2001). ”A singular work by a singular artist” scrie pe site-ul casei Editions Mego.
* The Neil Cowley Trio: "Touch and Flee" (Naim Jazz, 2014)...noul album al formulei pianistului britanic așteptat în iulie în concert la ediția a 2-a JazzTM, ....Se fac analogii stilistice cu scandinavii Tord Gustavsen și E.S.T., dar și cu Bill Evans (Trio) și...Jerry Lee Lewis (!)...un album introspectiv foarte diferit de "strings bravura" anteriorului "The Face of Mount Molehill".
 Timpul a trecut dar frecvența cu care apar în ultimii ani referiri la muzica regretatului Esbjorn Svensson ne arată cât de mare a rămas golul lăsat de el în noul jazz european și ce mulți pianiști și triouri a inspirat...inclusiv pe Neil Cowley și noul album: "a collision between chill-out and dance music-inspirations and a post-EST sense of improvising, with its own particular language". ("http://www.marlbank.net/reviews/1722-intimacy-and-improvisation-key-factors-on-new-neil-cowley-trio-album-touch-and-flee").

* Pierrick Pédron: "Kubic's Cure" (ACT Music, 2014)...tribut jazzistic adus de alto-saxofonistul francez cunoscutei trupe rock -”music composed by The Cure”- și tot o provocare de calibrul anteriorului "Kubic's Monk" (ACT Music, 2012), care era un album cu piesele lui Thelonious ”Sphere” Monk interpretate de un trio fără pian în aceeași formulă, cu alto sax, double bass & drums.
...Și la finalul acestor recomandări, încă 2 albume foarte interesante și frumoase la prima audiție pe care deocamdată doar le semnalez aici...dar care merită cunoscute, pedigreeul pianistului Emler și respectiv al trompetistului Halsall -mai ales în ceea ce privește realizările lor recente din ultimii 2-3 ani- ar trebui să nu ne lase indiferenți:
* (Andy) Emler, (Claude) Tchamitchian, (Eric) Echampard: "Sad and Beautiful" (La Buissonne RJAL, 2014).
* Matthew Halsall (trumpet) & The Gondwana Orchestra: "When the World Was One" (Gondwana, 2014).

Un plus Noul picior Phish:

.